Cand eram copil, o prietena de-a mamei cu un piept urias mi-a spus ca in curand voi lua viata in piept.

Din cauza tatelor ei cat bostanii, la care ma uitam printr-o gaura din gard, cand iesea cu ligheanul in batatura sa se imbaieze, luarea-n piept a vietii mi s-a parut multa vreme un lucru cam de rusine. De fapt, mai toate adevarurile existentei, asa cum imi erau ele comunicate atunci, aveau ceva din particularul ciudat al persoanelor care-mi vorbeau ca de la mai mare la mai mic. Corectia, in sensul unui recurs eroic, a venit din partea unui invatator care-si pierduse un brat pe front. Cand acesta ne vorbea despre lupta cu viata, aveam inaintea ochilor transeea unde-l schilodise grenada ruseasca. La ce altceva puteam sa ma gandesc, decat ca, o data cu maturitatea, aveam sa pierd si cate ceva din mine? Invingator sau invins in lupta cu viata, nimeni nu scapa intreg. A treia a fost chiar o lectie, in cadrul unui seminar de educatie marxist-leninista, in liceul militar pe care l-am absolvit la Iasi. Nu ne-a tinut-o nici unul din profesorii si instructorii scolii, ci un burduhanos de la Bucuresti, adus in clasa de insusi seful cel mare, grav si important, de parca ni l-ar fi pogorat pentru doua ceasuri astrale pe Mesia.

Grasul ne-a spus, cu aerul ca ne facea partasi la un secret militar, ca lupta cu viata incepea imediat dupa absolvirea celor zece clase de liceu. Si ca, daca avuseseram impresia ca purtasem pana atunci vreo batalie, ne inselam. Daca in anii in care mai credeam in ce mi se spunea la scoala as mai fi avut parte de inca o parere despre lupta cu viata, probabil ca as fi tinut-o minte. Nu stiu de ce, dar de la bucuresteanul obez - poate fiindca in mintea mea se stabilea o relatie intre dimensiunile profesorului si adevarul vorbelor pe care le rostea - m-am ales cu credinta ca tot ce-i important in viata urmeaza sa se intample. Si, in relatie directa cu ideea de importanta, ca lupta cu viata era o chestiune de viitor, care presupunea o regie in infruntari nu foarte deosebita de aceea a filmelor de capa si spada. Nici o clipa nu m-as fi gandit ca cei aproape doi ani pe care i-am petrecut - dupa ce am fost dat afara din armata - intr-o fabrica de placi aglomerate aveau sa insemne si prima mare batalie in care invingeam in lupta pe viata si pe moarte cu viata.

Motivul pentru care nu realizam foloasele celor doi ani de chin si umilinta era banal: in foarte multe cazuri, intelegi ce ai trait abia dupa ce trec deceniile. In timpul real, putini inteleg cum trebuie ce e pierdere si ce e castig, ce e avans si ce-i intarziere. Ulterior, m-am gandit din ce in ce mai mult la vremea in care am fost muncitor necalificat, la oamenii cu care ma insoteam, la paradoxul ca tot ceea ce am crezut atunci ca era un esec era victorie. Plecat de acasa la treisprezece ani, cu gand sa ma intorc doar daca nu mai vedeam nici un incotro, la douazeci de ani devenisem de-acum un veteran plin de cicatrice. Dar nu-mi dadeam seama. Or, chiar asta era izbanda cea mare, izbanda care-mi marca toate celelalte confruntari cu viata, faptul ca nu-mi dadeam seama ca reuseam sa traiesc ca pe o continua placere o viata amarata.