Implineam douazeci de ani cand m-am dus pentru prima oara la Opera.

Mi-am marcat toti anii importanti din viata cu un moment de curaj. Opera, prin urmare, nu era o placere, ci o aventura. M-am imbracat cu tot ce aveam mai bun, insa tot ce aveam pe atunci mai bun era si ce aveam mai prost: o camasa cu maneci scurte si perechea de pantaloni de doc, cu care mergeam la cursuri, la cantina si la fotbal. Cel mai ieftin bilet la Opera costa cat cel mai scump la cinematograf si ma surghiunea in ultimele randuri, sus, la balconul doi, unde nu se auzeau decat corul si orchestra, cand intrau tobele. Solistii se miscau ca niste gandaci si, daca n-as fi avut impertinenta sa cobor la pauza in holul central si sa ma vantur, cu trufia frustratului, printre rochiile de seara ale cucoanelor si fracurile de dinainte de razboi ale unor domni in etate, probabil ca intaia mea intalnire cu opera ar fi fost si ultima.

Un barbat intre doua varste, a carui infatisare mai mult decat ingrijita ii impunea si unui indaratnic din nastere ca mine, m-a abordat in felul acela civilizat in care se adreseaza niste persoane bine educate una alteia, cand vor sa faca neprotocolar cunostinta. M-a intrebat cum gaseam spectacolul, fiindca lui i se parea magnific. Cuvantul ""magnific"" era si el o premiera. Vocabularul meu, desi consistent si ingrijit, era unul de dictionar, nu de practica zilnica. Nu stiu de ce, dar aveam convingerea ca o seama de termeni, cum erau bunaoara si ""magnific"", trebuiau luati cu binisorul, sa nu se sperie. Eu nu m-as fi incumetat sa numesc genial, colosal sau grandios nici un spectacol la Scala. M-am dat mare si, ca un obisnuit al holului de la parter, am spus ca nu simt nimic deosebit. Barbatul, al carui costum de gala respira distinctie si o anume cultura a prezentei, a ridicat privirea in sus, cum fac cei pe care o replica a interlocutorului ii ia prin surprindere, si pe un ton controlat, cumsecade, nu critic, mi-a spus: ""Cand o sa ai si tu o haina ca lumea, si muzica o sa fie altfel"". Pe vremea aceea eram imbibat cu proverbele saracilor, iar o zicala de tipul ""Nu haina il face pe om"" mi se parea concluzia buna pentru o viata traita in calicie, dar cinstita.

Toate il fac pe om, si haina, si anturajul, si tara in
care s-a nascut, si norocul, si scoala, si calatoriile, si o multime de intamplari fara sens, si bogatia,
si foamea, toate. Si peste toate, muzica. De-a lungul veacurilor, lumea s-a intrebat care arte-s mai importante. Literatura a ajuns in fata tarziu, cand scriitorii au inceput sa-si laude peste masura munca. Acum, fiindca nu mai am nici un motiv sa ma mint, pot sa marturisesc ce-am simtit cand am imbracat primul costum demn de acest nume: am simtit multa, multa muzica.