Eugen SIMION: Serbia in trei prieteni (III)

Am vorbit in articolul anterior despre Vasco Popa si Nichita Stanescu, doi mari poeti care au comunicat, s-au imprietenit si, asa cum se intampla deseori in acest colt de lume, s-au certat, nu din alta pricina decat aceea de a se regasi cu o afectiune sporita. Cunoscandu-l de la 11 ani pe ploiesteanul Nichita Stanescu, stiu cat de frumoase, patetice, molipsitoare erau impacarile, pocaintele sale (sa le spunem asa) si ce retorica sublima le insotea. Supararile sale treceau repede, iar maniile se stingeau, de regula, intr-un poem ca acela pe care o sa-l citez ceva mai incolo. Pana atunci sa amintesc ca lui Vasco Popa i se alatura un alt prieten roman, tot poet, iesit din partile Olteniei. Este vorba, bineinteles, de Marin Sorescu care, in 1983, traduce volumul "Sare de lup". Descopera cu aceasta ocazie o "lirica de interogatii", un poet care, fiind "profund localnic", il socoteste profund universal. Un poet, cu alte vorbe, al astului unde, stim de la Blaga, s-a nascut vesnicia si in fiecare lucru supravietuiesc miturile, "mumele" si alte semne ale cosmicului... "Un epos stravechi", "o poezie pre-mioritica", "un vers bolovanos si tandru in acelasi timp, ca o injuratura transformata in rugaciune si invocatie" - zice Sorescu, el insusi, in "La lilieci" (I-IV), poet al unui epos stravechi, cu un vers insa, nu bolovanos, ci insinuant, ironic, cu mai multe invelisuri lirice.
Despre Vasco Popa, Sorescu mai spune ca "are la degetul mic toate cartile poetice europene" si ca "invarte pe degete toate modernismele". Imi plac, trebuie sa spun, aceste propozitii. Imi place mai ales alianta dintre eposul stravechi si modernismele europene. Este posibil in marea lirica acest oximoron, aceasta combinatie retorica pe deasupra stilurilor si timpului? Este din moment ce un alt roman, Brancusi, a dovedit in scuptura ca miticul, arhetipul, stravechiul pot fi valorificate in modernitatea cea mai pura. In fine, despre Sorescu noi, criticii romani, spunem cam acelasi lucru. Scriind despre Bulzestii Olteniei, el ajunge sa spuna ceva despre esentele, inefabilele lumii... Altfel zis: invarte si el pe degete modernismele europene si, dupa ce le invarte si le pritoceste, iese teafar, surazator si complice. Cand spune despre Vasco Popa ca e un "modernist arhaic, avangardist cu masura si (ca el) si-a altoit traditionalismul din sange cu ultimele cuceriri poetice, taind c-o custura creanga foarte sus si lasand sa inmugureasca ceva ca o coroana si minunata: poezia susnumitului Vasco Popa, cetatean al Varsetului si al lumii" - sentimentul pe care il am este ca, in aceste propozitii inspirate, Sorescu vorbeste, in fapt, despre sine. De unde se poate trage ideea ca, atunci cand viziteaza alte incaperi ale poeziei, poetii se cauta pe ei insisi si, de regula, se gasesc. Fantasmele incep atunci sa circule si sa se confunde.
Revin la Nichita Stanescu. Gasesc in "Anti-metafizica" (1985) un fragment in care poetul spune ceva despre prietenia sa cu Vasco Popa, prietenie ce "s-a stins" din motive pe care nu le numeste. Interesandu-ma la cei in masura sa stie (la vlaho-sarbul Adam Puslojic, in primul rand) am aflat. Nimic serios, nimic esential: mici acte de gelozie literara, cateva vorbe repezite, pe scurt, o criza sentimentala intre doi mari poeti care, in chip indiscutabil, ar fi meritat Premiul Nobel. Prilej pentru generosul Nichita Stanescu, poet al rasu-plansului, sa se jeleasca intocmai ca uriasul Ghilgames din poemul sumerian cu acelasi nume, sa se jeluiasca, zic, intr-un poem fermecator pe care nu l-am intelege cum trebuie daca n-am cunoaste biografiile lor cu multe radacini in acest spatiu balcano-carpato-dunarean:
"Unii provin din incalecare,/altii din descalecare./Cine a descalecat vreodata/e un centru de la roata./Cine a mers, si-a mers, si-a mers,/nechezatul l-a ales./De la cal si din copita,/intr-o vreme nesfarsita./Nu se inghesuie in ins,/decat numai cine-a plans./Se destrama ca privirea/curba de nemarginirea/celui care vrea sa vada mult/si cantand eu nu-l ascult,/iar, cand tace/si cand zace,/ma prefac, in frunza verde/frunza verde/de albastru,/ma doare un cal maiastru." Este un poem nazdravan, inanalizabil, cu multe semne misterioase ("incalecari" si "descalecari"), un poem care uneste "jocurile" lui Vasco Popa din Varset cu imaginatia nebuna a ploiesteanului Nichita Stanescu, melancolizat si euforic in acelasi timp. Citindu-l, iti vine sa zici ca, parca, merita ca poetii sa se supere din cine stie ce pricina marunta pentru ca unul dintre ei sa scrie aceasta sclipitoare tanguire... Vasco Popa, Nichita Stanescu, Marin Sorescu; trei mari poeti, trei romani (unul din ei bilingv, Vasco Popa, devenit un sarb reprezentativ pentru ca a exprimat in grad maxim poeticitatea limbii pentru care a optat), trei prieteni din acelasi spatiu cultural, haraziti sa scrie intr-o istorie care, ca sa parafrazez o propozitie celebra, a fost mai prejos de talentul lor. Au reusit, totusi, sa-l impuna. Au fost tradusi in alte limbi (Vasco Popa si Sorescu mai mult, Nichita Stanescu mai putin), dar de cunoscuti, ca poeti, sunt cunoscuti mai putin in cealalta parte a Europei. Regretabil. In epoca lor, erau, probabil, poetii europeni cei mai originali. Dar, ca si in alte cazuri, n-a fost sa fie, n-a fost sa cunoastem decat noi secretele acestor aliante dintre miturile stravechi si o modernitate tarzie.
N-as incheia aceste insumari rapide fara a preciza ca, plimbandu-ma cu cateva zile in urma, prin centrul Belgradului, am remarcat, deodata, ca orasul este ocupat de tineri. O populatie de tineri frumosi, cu structuri atletice (sarbii, muntenegrenii sunt cei mai "inalti" europeni, par a fi iesit din rasa uriasilor jidovi de care aminteste "Vechiul Testament"), vorbesc tare, nu par a fi deloc demoralizati de tragediile care s-au abatut asupra tarii lor in ultimele decenii. Ii urmaresc cu simpatie pe acesti tineri din Rasarit si ma gandesc ca ei nu pot fi tinuti prea mult la poarta Europei comunitare. Si, mai ales, nu ei trebuie pedepsiti pentru pacatele politicienilor din toate locurile si de toate nuantele. "Problema sarba" nu este o problema locala. Este o problema europeana de prim ordin si de prima urgenta.

---

Despre autor: