Transferul a sute de mii de dosare din arhivele serviciilor de informatii in Arhiva CNSAS si cercetarile care au urmat, incepand cu vara lui 2006, au scos la iveala un fapt ale carui proportii par sa nu fi fost imaginate: Securitatea racola nu intamplator, ci sistematic elevii de liceu si bobocii abia intrati la facultate. Cazul care a dat o aura de dramatism acestui aspect este cel al lui Sorin Antohi, pus sa raspunda unei anchete a Securitatii la varsta de 17 ani, ajuns sa semneze un angajament la 19 si in situatia sa vorbeasca public despre ce i se intamplase la circa un sfert de veac de cand daduse ultimele note informative. Aceasta situatie complica lucrurile privind judecarea colaborationismului. Ea subliniaza pe de o parte cat de murdare erau mijloacele Securitatii si cere, pe de alta parte, nuantari in intelegerea actelor fostilor informatori. Intreaga noastra conceptie filosofica si juridica privind minorii pleaca de la ideea ca oamenii, sub o anumita varsta, nu sunt formati. Ei nu se afla in posesia tuturor elementelor care permit responsabilitatea, incluzand, desigur, responsabilitatea actelor cu semnificatie politica.
Autorii care ajung sa se exprime in presa pentru a vorbi despre colaborare, rezistenta, vinovatie sau responsabilitate, in chestiuni precum trecutul, viitorul si semnificatia lor - ca in enuntul celebru "Trebuie sa cunoastem trecutul ca sa nu-l repetam" - sunt, cel mai probabil, sensibili la dimensiunea politica a vietii. Presa reflecta mai ales lucrurile cu semnificatie pentru comunitate. Ar fi totusi un exces sa ne inchipuim ca, urmand calapodul mass-media, oamenii au mai toti constiinta logicii sociale in care traiesc. Enunt un adevar de o banalitate absoluta: cu cat ai o varsta mai mica, cu atat universul extrafamilial este mai difuz. Cand esti copil, conteaza ce-ti zice mama sau colegul de banca. La adolescenta, prietenul ori prietena trimite in neant orice plenara de partid. Absenta informatiilor si a experientei culturale limiteaza la randul ei interpretarea extrapersonala a lumii in care existi. Iata de ce, sa dai o semnificatie politica gesturilor de la 15-16 ani si sa le interpretezi eventual printr-o grila de responsabilitati inseamna sa nu te intereseze deloc evolutia unei fiinte. Situatia a fost recent adusa in atentia opiniei publice de alte doua cazuri: Mihai Razvan Ungureanu, devenit membru al Comitetului Central al UTC la 16 ani; GŁnter Grass, care, atingand 80 de ani de viata, povesteste uimind toata lumea ca la 17 ani a intrat in trupele Waffen-SS. Si intr-un caz, si in celalalt, lucrurile sunt in fond simple. La 16 ani esti un simplu pion mutat pe scara sociala. Pozitia micului Mihai Razvan, amenintat astazi cu lustratia pentru acea "demnitate", vorbeste despre tatal sau, nu despre el. Iar tanarul GŁnter Grass, supus toata copilaria si pubertatea unei intense propagande naziste, nu avea cum sa cunoasca decat din intamplare un altfel de mod de a gandi. Responsabilitatea pentru viata lor are prea putin de-a face cu ce au facut la varsta adolescentei, ci, aproape in totalitate, cu comportamentul lor de maturi fizic si psihic.
Cele spuse mai sus sunt insa relative, depinzand mult de contextul social. Dinu Zamfirescu, imi povestea, a fost arestat prima oara la 16 ani. Elev in clasa a X-a de liceu, a participat cu multi colegi de-ai lui, unii membri la acea varsta ai PNL sau PNT, la demonstratia din 8 noiembrie 1945. Detaliile, de la intrunirea la sediul partidului si stabilirea strategiei de actiune, pana la patrunderea in piata pazita de militari si declansarea protestului, vorbesc despre motivatiile si ideile politice ale acestor adolescenti. La 16 ani, erau deja marcati de participarea la viata unei formatiuni de partid. In mediul bucurestean din Romania postbelica, inainte de venirea comunistilor, tineri precum Dinu Zamfirescu capatau o constiinta politica, o intelegere a ceea ce constituia bine sau rau in sens comunitar. Societatea democratica permitea maturizarea.
Totusi, ca regula generala, nu poti cere unui minor deplina intelegere a lumii in care traieste. Autismul politic ii urmareste pe unii in plina maturitate. Am pentru acest mod de a fi un exemplu absolut impresionat, dintr-o istorisire citita in nu stiu ce revista franceza cu mult timp in urma. O israeliana fusese dusa la avion de prietenul ei palestinian cu care avea un copil. Intr-o luna-doua urma sa nasca. Dupa despartire, inspectorii de zbor au descoperit in bagajul gravidei o bomba. Pur si simplu, teroristul isi planificase rabdator atentatul, seducand o tanara fata din Israel, facandu-i un copil si punandu-i o bomba in bagaj, sperand ca situatia mamei sa elimine controlul. Cand, descoperita la avion cu pachetul exploziv, a aflat ce i se intamplase, tanara mama a avut o criza de furie. Dar nu cu gandul la ce urma sa se intample cu sutele de calatori, nu pentru faptul ca omul o ucidea pe ea si pe propriul copil in numele cauzei palestiniene, ci pentru ca iubitul ... o tradase. Ii inselase iubirea. Mintea ei se arata incapabila sa treaca de raza propriilor sentimente. Mi-a ramas in memorie aceasta notita cazuta intamplator in mana, caci o data cu ea am privit mai relaxat la cei din jurul meu care acceptau tot felul de prestatii fata de regim - vezi aplauzele la manifestatii, declamatiile la ora de invatamant ideologic - fara sa realizeze ca "exista o problema".
Acasa
Cazul lui Sorin Antohi mi-a ridicat pentru prima oara intrebarea daca eu as fi putut semna un angajament cu Securitatea cand eram elev, schimbandu-mi astfel sensul intregii existente. Anterior, pur si simplu nu mi-a trecut niciodata prin cap o astfel de reflectie. Raspunsul nu e deloc marginal pentru intelegerea resorturilor proprii ale celui care a trecut la o forma sau alta de rezistenta. Oare persoana care vede in infruntarea cu un regim totalitar proiectul vietii, expresia unei forte proprii fiintei ei, se inseala cu privire la ce s-a intamplat in realitate? Oare nu este vorba pur si simplu de sansa de a nu fi picat pe ei ochiul unui vanator de constiinte la varsta cand nu stiau ce inseamna "nu"?
In fata exemplelor lui GŁnter Grass sau a lui Sorin Antohi, ultimul format intr-un mediu apropiat celui in care crescusem si eu, simt nevoia sa reiau amintiri mult mai vechi decat gandeam ca are sens initial. Voi incerca sa fiu cat mai fidel cu ele.
O constiinta politica precoce - exista si asa ceva - mijeste aproape sigur in urma educatiei restranse din casa. Din acest punct de vedere, ii datorez cel mai mult tatalui meu. Am crescut intr-o familie care fusese lovita de epurarile anilor '50. Parintii au trait cativa ani impreuna la Buzau, erau functionari, parea ca viata li se asaza. Peste noapte, in 1953, tatal meu a fost inchis. Mai tarziu am aflat de la mama ca si anterior arestarii din 1953 fusesera momente cand statea noaptea imbracat, febril, in asteptarea masinii care ii dusese deja mai multi colegi in inchisoare. Familia tatei fusese trecuta in categoria chiaburilor, desi aveau fiecare doar cateva hectare de pamant. Un frate al sau era preot. Fusesera probabil fruntasi in sat, nimic mai mult.
"Vi s-a urat cu binele"
Cand tata a fost inchis, eu aveam un an, fratele meu cinci. A urmat calvarul familiei, totusi nu unul dintre cele mai dramatice prin comparatie cu drama altora in acei ani. Mama a ramas fara serviciu, a trebuit sa se ocupe singura de ce doi copii; pentru a ne putea hrani a fost nevoita sa revina la sapa, pe camp, la Lipia, satul de unde plecase. Iesit din inchisoare in 1954, tata nu a putut gasi un loc de munca si a trait din diferite expediente, cum ar fi caratul laditelor la Fructexport. De atunci am primele amintiri, primele impresii despre conditia noastra de "oameni intre altii". In 1964, tata a obtinut reabilitarea si a revenit in functia anterioara inchisorii, de inspector financiar. Chiar si pe atunci, conditia noastra materiala era la limita, noi, copiii, tanjeam dupa o inghetata.
Tata era un om tacut, nu ne-a vorbit niciodata despre ce se intamplase in timpul inchisorii, iar noi, copiii, am simtit inconstient nevoia sa fim discreti. Despre viata lui de dinainte de razboi a apucat sa povesteasca de abia spre sfarsitul vietii. In schimb, il auzeam zicand cuvinte de ocara, destul de des, la adresa regimului. Se lega mai ales de cate vreo prostie pe care o faceau partidul sau administratia. Aducea zilnic ziarul acasa, il citea cu creionul in mana, mai intotdeauna gasea motive pentru un comentariu critic. Amuzanta imi parea, chiar si atunci, nu doar retrospectiv, reactia mamei, care incepea: "Mai taci, Gicule, ti s-a urat cu binele!?". Mama provenea dintr-o familie de tarani mai curand saraca; cand se referea la sine, repeta cel mai des cuvintele: "Eu nu pun mana pe un varf de ata al altuia!". O interesa familia, sa ne vada protejati, nimic altceva. "Mai taci, Gicule...!" m-a urmarit toata viata, inclusiv in lunile de domiciliu fortat, din octombrie pana in decembrie 1989, cand am revenit in Buzau si am stat la parintii mei. "Europa libera" se auzea bine in acele zile, dadeam sonorul tare, tata si cu mine ascultam cu urechile mari, prinsi de emotie, mama era ingrozita de situatie, caci securistii in uniforma de militian pazeau chiar la poarta... "Vi s-a urat cu binele!", mai apuca sa spuna, insa uneori radea si ea la auzul propriului refren.
Biblioteca pentru toti
Ce spune memoria unui copil despre devenirea lui? Are ea neaparat o logica? Daca ceva e memorat inseamna oare ca a avut un sens? Eram prin clasa a IV-a. O zi, pe la pranz, cand de abia intors de la scoala, purtand inca uniforma, am fost trimis la brutarie. Mi s-a parut ca vanzatoarea mi-a lasat mai mult rest, i-am dat inapoi o moneda, cred ca era una de 25 de bani. Pe fata ei a aparut un larg zambet. "Uite la el, cinstea lui de pionier ...!", a rostit vanzatoarea accentuand ultimul cuvant, cu o caldura de mama si cu ochii luminati, aceasta formula de film proletcultist, si mi-a explicat ca nu gresise. Oare de ce lauda de atunci mi-a ramas, ca si cum m-ar fi mirat, desi nu era neaparat ceva exceptional? Avea vreo semnificatie cravata mea? De ce mi-a ramas atat de bine in minte atmosfera de la brutaria din colt, din acea departata zi, cand alte situatii mult mai relevante au disparut? Iata, nu se poate spune ca pentru mine cravata rosie este legata de ceva antipatic.
Am cunoscut mai tarziu elevi care doreau sa fie sefi de grupa sau presedinti de detasament. Eu nu am dorit niciodata, dar asta tinea de tendinta mea spre introvertire, nu de parerea mea fata de statutul de mic pionier. Nu vedeam nici o legatura intre uniforma pe care o purtam si atitudinea din mediul familial, unde devenisem constient ca traim intr-un "regim rau", chiar din copilarie.
In anii '60 nu exista, cel putin in provincia unde traiam, o atitudine critica generala, larg exprimata, care sa ajunga din strada la urechile celor mici, cum avea sa fie in anii '80, cel putin in Bucuresti. In plus, lucrurile pareau atunci sa evolueze si chiar evoluau, cu limite, intr-o directie mai buna. Disparusera tichetele la alimente, iar biblioteca se umplea cu volumele din "Biblioteca pentru toti". Fratele meu, Liviu, mai mare cu patru ani, incepuse sa intemeieze o colectie, iar ritmul de aparitie a cartilor depasea chiar pe atunci posibilitatea de a le citi in totalitate. In BPT fusesera traduse deja cele mai importante piese ale literaturii ruse, franceze sau germane. Imi amintesc chiar cotoarele cu titluri dintre care unele mi-au ramas multa vreme exotice, precum Thyl Ulenspiegel al lui Charles de Coster, sau Nunta lui Figaro a lui Beaumarchais. (Asupra a ceea ce a contat pentru mine din acea biblioteca pe care ne-o puteam permite in anii '60 voi reveni.)
Sentimentul schimbarii se insinua incet si pentru ca parea ca se intampla ceva important: se profila distantarea fata de sovietici. Antisovietismul era cea mai raspandita atitudine politica din mediul meu. Existau si victime ale acestei mentalitati locale, precum profesoara de rusa, care locuia cu chirie pe ulita din apropiere. Noi, copii de 10-11 ani de pe strada Democratiei, ii pregateam glume cat se poate de proaste prietenului ei, ofiter, care venea seara, cand era deja intuneric, sa o viziteze. Cel mai des i se intampla ceva cand ajungea la clanta... Tinta nu era ofiterul cu care se intalnea, iar motivul, nu faptul ca era profesoara. Ci ca preda... "rusa".
Prin 1964, "tovarasa" de geografie din clasa a V-a, in momentul in care ne-a tinut lectia despre URSS, a luat un aer grav si ne-a spus ceva de genul: "Poporul rus este un popor deosebit..." Aceasta afirmatie si felul in care fusese rostita mi s-a intiparit ciudat de bine in minte - iata, o povestesc astazi -, cu intrebarea subiacenta, contestatara dar mai ales mirata: de ce ar fi poporul rus "deosebit"? imi placusera si mie "Tanara garda" si alte cateva carti asemanatoare, citite pe la noua ani, dar ce aveau ele in comun cu pompoasele cuvinte despre valoarea deosebita a poporului rus?
Fara limba rusa
In invatamant incepusera sa fie studiate limbi occidentale. Incepeai prima limba straina intr-a V-a. La scoala generala am urmat franceza, mai departe trebuia sa o aleg pe a doua. Cand am ajuns la liceul B.P. Hasdeu, in Buzau, nu exista decat varianta franceza avansati - rusa incepatori. Iar eu nu voiam sa invat limba celor care adusesera comunismul in Romania. Astazi, cand ma gandesc la violenta cu care refuzam sa urmez lectiile de rusa, am sentimentul ca i s-a intamplat cuiva strain. Nici nu-mi amintesc sa fi obisnuit folosirea cuvantului "comunism", dar ca dupa razboi avusesera loc schimbari nenorocite in Romania, iar pentru asta exista o vinovatie straina, percepeam. I-am spus profesoarei: "Eu nu voi invata rusa, va rog sa ma intelegeti, voi studia in acest an engleza si voi da un examen la vara. Apoi ma transfer la engleza avansati - franceza incepatori."
Nu am invatat nimic la rusa, dar am fost trecut. Ma intreb, oare de ce o fi acceptat profesoara din liceul B.P. Hasdeu, fara sa protesteze, o astfel de atitudine? Am luat un manual de "Engleza fara profesor", am lucrat singur, iar in toamna anului urmator am dat examenul si am fost transferat la clasa paralela. Am urmat ce am vrut. Pe marii scriitori rusi i-am descoperit la vremea facultatii. In arestul din Rahova 39, cand au acceptat sa primesc carti in celula si cand nu stiam daca ceea ce voi avea in mana vor fi ultimele amintiri, am rugat sa mi se trimita si "Idiotul" lui Dostoievski. In anii '90, in vremea polemicilor, aveam sa-i critic pe altii pentru rusofobie.