Disparitia lui Virgil Ierunca ridica in fata consiintei noastre (atat si cum mai exista ea) cateva intrebari extrem de dificile. La ele nu se poate raspunde nici cu textele smerite la care imping momente de o asemenea tristete, nici cu apologii infierbantate, mai ales ca Virgil Ierunca avea oroare de impulsuri apologetice.
Cum multe zile dupa aflarea vestii am fost incapabil sa fac mai mult decat sa vorbesc cu Monica Lovinescu (cealalta aripa a pasarii de eter de la care, pana in 1989, incercam sa aflam daca si cum se mai poate zbura pe fundul unei mocirle din care paream a fi sortiti sa nu mai iesim vreodata), am citit aproape tot ce s-a scris despre Virgil Ierunca in acele zile.
De multe ori, am dat din cap in semn de aprobare, alteori m-a necajit o superficialitate ori alta sau m-a nedumerit o relatare ce muta accentul de la Virgil Ierunca spre te miri cine si ce. M-a amuzat efortul atatora de a ne lasa sa intelegem cat de aproape au fost ei de "monici". Am recitit corespondenta, m-am uitat la tot felul de fotografii - o imersiune in ce a fost, in ce ar fi putut sa fie si in ce a fost, pana la urma.
Am citit si cateva din mizeriile publicate in fituici in jurul carora s-a strans vechea pleava a dictaturii. Din gurile ce nu pot iesi decat jivine deghizate in vorbe si din gaturile in care flegma murdara dospeste ca intr-o hazna, nu aveau cum sa nu tasneasca proiectile reciclate. Cum ar fi putut lipsi taratoarele, tocmai la disparitia celui care le-a zidit definitiv in "lista rusinii"?
Exista un text, de numai doua paragrafe, dupa a carui citire mi-au trebuit lungi ore de plimbare si meditatie. Un text greu de digerat. Un text care mi-a stat pe limba si in varful penitei prea multi ani pentru a mai fi avut si curajul de a-l pune pe hartie. L-a scris, mai bine decat ar fi putut s-o faca oricine altcineva, Gabriel Liiceanu. Ma bucur. E un text extraordinar. Se intituleaza "Inactualul Ierunca" (Cotidianul, 29 septembrie).
Gabriel Liiceanu nu plange la dispatia lui Virgil Ierunca, plange deasupra haului numit de unii cu o tandrete donchisoteasca "Romania profunda". Un hau in care ne tot uitam, fascinati parca de imbecila credinta ca e tot ce trebuie sa facem spre a ne veni vreodata in fire.
Gabriel Liiceanu nu reproseaza nimanui ca Virgil Ierunca si-a sacrificat o potentiala cariera occidentala pentru o obsesie numita Romania. A fost pariul lui Ierunca. Liiceanu doar constata ca Ierunca nu a intrat in istoria romanilor, ca intr-o lume de descurcareti etica sociala in care a crezut Virgil Ierunca ramane de prost-gust. Gabriel Liiceanu ne bate obrazul ca ne prefacem a veni la intalnirea cu valori pe care, de fapt, le dispretuim. O intalnire pe care o evitam in continuu.
Dupa toate normele beznei etice in care ne complacem, Virgil Ierunca a ratat. Si ca el au ratat, rateaza si vor rata altii. Romania devine cu atat mai "profunda", cu cat cei mai multi din tinerii ei nu viseaza decat sa o paraseasca. Macar de ar face-o spre binele lor. Trista constatare pare a fi ca, spre a reusi - acasa ori afara -, romanul trebuie sa faca un singur lucru: sa uite de Romania.
Vestea mortii lui Virgil Ierunca m-a prins "incremenit in proiect", adica pierzandu-mi bunatate de timp, asa cum o faceam si aproape cu un sfert de secol in urma, scriind despre jigodii. Tot ce s-a schimbat este ca prin geamul biroului vad o iarba mai curata decat iarba verde, verde de acasa.
De fapt, Virgil Ierunca murise mai de mult. Murise atunci cand s-a scufundat in mutenie pentru ca nu mai gasea nici un raspuns incurajator la intrebarea "Ce e de facut cu noi, romanii?" Decenii la rand a incercat sa ne ajute sa gasim raspunsuri la intrebarea "Ce nu e in regula cu noi, romanii?" S-a predat.
Romanii care s-au implinit magistral acasa nu sunt putini. Nu lipsesc nici romanii care s-au afirmat magistral afara. Totusi, Romania continua sa fie un esec. Liiceanu e un editor excelent, dar era vorba sa ajunga altceva. Plesu a construit Colegiul Noua Europa, dar era vorba sa faca altceva. Dan Grigore si Ovidiu Iuliu Moldovan nu au ajuns unde ii visam. Viorel Padina alearga inca dupa marele poet al Poemului de otel. Tismaneanu era vorba sa scrie altceva, nu mii de pagini despre un sistem ce-l devora. Chiar si Manolescu - omul pe deplin implinit - era vorba sa ajunga altceva, nu sa stea la coada pentru a fi confirmat de Vadim si Merce ca ambasador al lui Basescu, in timp ce Saftoiu si Maior trec pe langa el cu viteza luminii.
Mi-e teama ca suntem un popor de generatii pierdute.