Multe prietenii nu-s altceva decat tandemuri, in care nevoia de a minti a unuia se potriveste cu placerea de a se lasa mintit a altuia.

E vorba de minciuna care starneste admiratia, nu de inselaciunea cu un profit material. Cand o persoana care s-a nimerit la un moment dat in imediata vecinatate a presedintelui se da mare povestind cum l-a infruntat pe presedinte si cum acesta nu mai stia pe unde sa scoata camasa, ascultatorii n-o cred, dar se viseaza intr-o conjunctura asemanatoare. Si cu ochii mintii se vad pe ei zicandu-i curajos presedintelui ce au pe suflet. E un transfer de viziune, care-i face atat pe mincinosi, cat si pe mintit sa se simta bine unul cu altul, sa mai vrea sa aiba unul de povestit si altul de ascultat cu gura cascata. Un artist roman, cu ceva stare in Germania, facuta din chirii si speculatii cu proprietati, are o multime de prieteni in Bucuresti, care-l asteapta sa vina si sa le istoriseasca in ce chip ii arde el pe nemti la pret cu arta lui. ""Intr-o zi - isi incepe delirul mincinosul cu bani - tocmai vroiam sa-mi inchid expozitia, furios ca nu vandusem nimic. Cand, hop pe usa un vizitator. Se uita la lucrari, se uita si se tot uita si la sfarsit ma intreaba de preturi. Nemtii, stiti doar, sunt stransi la punga. Le ceri cinci sute de euro si ei se vaita de parca le-ai cere un milion. Ma,
fir-ai al dracua€™ de calic, mi-am spus eu, lasa ca te invata baiatua€™ minte sa nu mai deranjezi lumea, daca nu
cumperi. La lista cu preturile, pe care
o avea sub nas, am adaugat scurt cate doua zerouri la fiecare lucrare. Perfect, a zis neamtul, cumpar tot. Si abia atunci era sa ma loveasca damblaua"". ""Cat a fost cecul, cat a fost cecul?"", intreaba sufocati de emotie prietenii din Bucuresti ai mincinosului din Nürenberg. ""Ei, era mare - ii calmeaza ipocrit acesta - dar stiti cum e fiscul in Germania, mai rau
ca Gestapoul. Insa tot am ramas cu vreo patru sute de mii... Ma rog, aproape patru sute de mii. Nu mai stiu precis... Domnule, si acum ma minunez ce tupeu am putut sa am!""
Iar ascultatorii mincinosului incep sa viseze cu ochii deschisi. Se vad pe ei, umiliti si cam dezamagiti de Europa, dar salvati in ultima clipa, cu numai o zi inainte de a se urca in trenul care sa-i aduca la calicia mai demna de acasa, de niste imputiti de americani, japonezi, islandezi sau de alte lifte cu bani. Nu mai da bani statul, nu mai da partidul, nici ministerul nu mai da bani la artisti, atunci o sa dea restul lumii. Cineva trebuie sa dea. Poate nu chiar patru sute de mii, dar niste zeci de mii, acolo, tot e datoare lumea sa dea. Sutele, o stie oricine, sunt o jignire, iar zecile de euro nici nu intra in discutie. Sa vina ele miile din cer
si despre milioane, mai discutam!