Colegii mei care se afla in croaziera au scris in Jurnalul de ieri ca in Delta, la Sf. Gheorghe, ""daca n-ar fi nori, s-ar vedea Dumnezeu!"". Ce frumos, cat de frumos! Si noi, ""amaratii"" de aici, de la Bucuresti, despre ce sa (mai) scriem ca sa nu ne facem de ras? Sa ne ridicam si noi macar in genunchi, la nivelul colegilor care bat pe la portile voastre si va intreaba daca ""Primiti cu Dunarea?"". Stiu, am fost acolo, si numai despre cer as putea sa scriu o carte! Si o alta despre departare, despre orizonturi. Imi aduc aminte ca in Delta Dunarii s-a intamplat pentru prima data sa simt ca Pamantul e rotund. Acolo, ca nicaieri, la nici un orizont al sau, pamantul sau apa nu se intalneste niciodata definitiv cu cerul. Simtindu-l rotund, la randul meu am simtit un gol in stomac, la fel de rotund ca la pierderea echilibrului, la imbratisarea dezechilibrului ca forma de salvare. Uneori te pierzi de atata frumusete, devii imaterial ca sa fii compatibil cu lumina din jurul tau. Ea este, lumina, cea care rotunjeste pamantul pe care-l simti batand in capul pieptului. Si cand locul lui e luat de soare, e aproape o certitudine ca-si incearca norocul rasaritul sau, si mai bine, apusul! Acolo simti valsul barcilor pe ape si cand esti cat se poate de bine cu picioarele pe pamant. Frumusetea se unduieste cu teama si te ametesc de parca toata viata ai fi calatorit pe mare si, odata ajuns pe pamant, nu i-ai mai cunoaste rostul si greutatea.
Dar ceea ce face tot locul e lumina. E puternica, e frumoasa, e calda si imbietoare! E lumina care trece prin tine si prin toate, e lumina care imbraca si dezbraca lumea si pamantul!