De fiecare data cand se apropiau sarbatorile, in sat, oamenii incepeau sa se pregateasca si de comedii. Ce erau comediile? Erau un fel de carnaval, in care oamenii puneau toata puterea lor de a imagina, de a regiza si de a se juca. Se mutau aproape cu totul in masti, adancindu-se, cu o placere bolnava, intr-un joc dramatic, in scenete pe care le concepeau si le interpretau, asa cum le venea lor, atunci, pe loc, printr-o bogata risipa de gesturi spontane. Dar de spus, spuneau dureri si pareri ale lor, care-i dominau intregul an. Nu erau numai fapte din zilele sarbatorilor, in centrul comentariului ironic, adesea satiric, mai mereu batjocoritor, pe care il faceau cei care treceau cu comediile dintr-o parte in alta a mahalalei, unii avand chiar curajul de a traversa toata comuna si de a se referi la naravuri si nenorociri, la greseli si pacate ale tuturor cetatenilor comunei, nu numai ale celor de pe ulita lor sau din mahala. De obicei, mastile purtau in ele culori si forme coborate parca din incarcatura fantastica a basmelor, a fabulelor, a himerelor si erau facute ca sa impresioneze imediat. Si cel mai adesea erau urate. Desi satenii traiau zi de zi intr-o curte in care aveau vite, cai, oi, capre, caini, ei vopseau lemnul sau cartonul cu tonurile a ceea ce vedeau mereu in fata ochilor si incercau sa cuprinda in acele vopsele animalele curtii, ca si alte animale, acelea salbatice, cu gandul de a se speria ei insisi de ele si de a-i speria si pe cei care le priveau. Era un fel de teatru spontan, de actualitate, in care fiecare masca trebuia sa ascunda, pe cat era cu putinta, personalitatea celui de dincolo de ea, insa trebuia sa puna in evidenta naravurile, slabiciunile, vietile celor ce priveau mastile. Oamenii radeau copios de fiecare dintre ei, asa cum ii definea masca. Nimeni nu se gandea, atunci cand radea de ceilalti, ca ii vine si lui randul. Intrau ca intr-o baie publica, in care se putea vorbi deschis despre necazuri, despre dureri, despre vicii si se mai si spalau de astea toate. Era dificil pentru tarani sa faca ei toate acele masti, pentru ca, de fiecare data, aveau cel putin o culoare in exces. Ori negru, ori rosu, ori verde, niciodata culorile din gospodarie nu ajungeau, ca sa poata reproduce fidel coloristica naturala, pe care, totusi, fiecare punea pret. Erau folosite si carpe din casa, erau bagate in joc si obiecte, cum ar fi bastoanele, potcoavele vechi, bicele uzate, pieptenii rupti, ghetele stoflogite, fiecare scotea in lume cat mai multe din cele care, de obicei, nu se vad intr-o gospodarie. Si, pentru ca nu era prea simplu pentru nimeni sa faca o masca si nici macar nu era usor sa imbrace convingator o manta ponosita pe dos sau sa joace un rol si sa spuna ceea ce-l durea, ceea ce-l framanta, ceea ce-l interesa, le-a venit un ajutor de dentist, asa intelesesem noi ca se numeste meseria lui, ajutor de dentist, un tehnician dentar din capitala regiunii, care adusese in sat, inainte de sarbatori, o masina plina de masti. A vrut el sa le vanda pe bani, dar oamenii erau saraci. N-aveau ei bani sa-si cumpere nici tigari, daramite sa-i dea pe niste cartoane, vopsite frumos, dar vopsite si nimic mai mult. Ajutorul de dentist si-a dat repede seama ca nu va putea lua bani de la tarani pentru masti si atunci a dat niste mici spectacole in fata oamenilor, cu toate figurile pe care le avea in masina, si le-a propus ca ei sa-i dea de-ale gurii in schimbul mastilor. Nici graul, nici porumbul nu se gaseau atunci in hambare, nici cat sa ii ajunga omului. Cotele erau grele si aproape ca nu era familie care sa le poata da. Multi patimisera prin puscarii, pentru cotele astea de care nu se puteau achita, dar un ciur de porumb si un ciur de grau, doi-trei pumni de fasole si doi-trei pumni de mazare, doi-trei dovleci si un kil-doua de vin gaseau ei sa-si ia fiecare cate o masca: ""O masca socotita, ma, ceva ce nu exista!"". Asta care le dadea mastile le-a si explicat la un moment dat ca el este si ajutor de regizor la teatrul din oras, de unde venea, si ca mastile astea sunt foarte convingatoare, ti le pui si se schimba lumea.
Va puneti o masca de-asta de care v-am adus eu si sa stiti ca nu mai scapati de ea, aia sunteti!
Hai, ma, lasa!, se uitau intr-o parte oamenii, parca-i prinsese cineva cu o rusine. Si-au venit sarbatorile. Mastile, pe care toti stiau ca si le luasera de la tehnicianul dentar si ajutorul de regizor, s-au lipit de fete. Aveau, in formula lor, lipiciul. Un lipici al dracua€™. Un lipici zdravan. Si dimineata de sarbatoare a inceput cu chiote, cu chemari, cu ""Haida, ba!"", ""Care esti, ma, tu?"". Oamenii isi pusesera mastile. Unul avea masca de popa, altul avea masca de vulpe, unul era floarea-soarelui, unul isi luase figura de maimuta. Serpi, piei-rosii, fete de copilasi, vampiri, sefi de gara, negri, felinare de oras, rasi, gaste, batrani fara dinti, hipopotami, maresali, magari, pandari, femei urate, oameni cu doua capete, masti albe, masti insangerate, tot ce se putea imagina de-a lungul si de-a latul lumii se gasea acum pe soseaua principala a satului. Aproape ca nu mai ramaneau spectatori pentru cati actori intelesesera sa se angajeze in acest carnaval. Si ei, toti, aveau ceva de spus. Si nici o masca nu era frumoasa. (continuarea in numarul viitor) din volumul ""Mastile insangerate - Proze scurte din perioada 1969-2001"",
Fundatia Iubirea, Fundatia Constantin,
Editura Paunescu - 2001