"De ce disidenta a fost, sub Ceausescu, doar un fapt exceptional? Delimitand de ea revolta muncitorilor brasoveni din 15 noiembrie 1987 (o explozie de manie la acumularea excesiva a penuriei si umilintei), opozitia fatisa, publica, principiala fata de comunism a ramas exercitiul savant al unor individualitati. Miscarile (Goma, SLOMR) nu au depasit, in energie sau ideologie, initiativa fondatorilor, iar scrisoarea trimisa de sapte personalitati ale culturii romane presedintelui Uniunii Scriitorilor in apararea lui Mircea Dinescu nu a fost un mesaj colectiv, cat o luare de pozitie succesiva, intr-o chestiune foarte concreta. Cand, pentru Conferinta asupra drepturilor omului organizata de Solidaritatea la Cracovia, in vara lui 1988, Europa Libera a transmis invitatiile pentru disidentii activi la acea data in tara, lista era formata din 10 nume. Absenta unui grup de opozitie, cu o mentalitate si cu o strategie politica, a avut ca principal efect esecul primei etape a Revolutiei din decembrie 1989. Daca un astfel de simbol anticomunist ar fi intrat, in momentul alungarii lui Ceausescu, in competitia pentru putere, intreaga evolutie a evenimentelor ar fi fost alta."
Acesta este un fragment din postfata volumului "Spre o filosofie a disidentei", colectia principalelor texte anticomuniste si anticeausiste care m-au adus in fata unei actiuni penale de... tradare. Articolul 157 din Codul penal al anilor '80 avea un aliniat care transforma faptele mele, 10-15 eseuri si pamflete privind regimul, trimise in strainatate, in cel mai grav delict impotriva societatii. Ele reprezentau "tradare" intrucat, in limbajul abuziv al legii, priveau "alte documente sau date care prin caracterul si importanta lor fac ca fapta savarsita sa pericliteze securitatea statului". Pedeapsa era "inchisoare de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi si confiscarea partiala a averii". Cu alte cuvinte, procurorii pusi in miscare de regim apreciasera ca ceea ce scrisesem era in stare sa puna in pericol siguranta nationala. Acuza descria abordarea tipica de catre Securitate, in anii '70-'80, a cazurilor de disidenta. De la un moment incolo, institutia omniprezenta incepuse sa foloseasca, impreuna cu procurorii si judecatorii, "generozitatea" formularilor Codului penal pentru a pedepsi oricat de grav manifestarile impotriva regimului evitand calificarea lor politica.
Obedienta, ca model colectiv
Ca explicatie la intrebarea "De ce disidenta a fost, sub Ceausescu, doar un fapt exceptional?" amintisem in postfata mea cateva banalitati: superficialitatea "tipic balcanica", lasitatea accentuata de fragilitatea sentimentului de solidaritate la conationali, desigur, in primul rand, uriasa forta a sistemului opresiv. Dar si atunci, si astazi, doar acest tip de sustineri, cu sens de altfel, este departe de a se arata suficient. Teroarea stalinista care a durat de la sfarsitul anilor '40 pana spre mijlocul anilor '60 crease o stare generala de spaima fata de Partid si Securitate, impreuna cu senzatia aproape materiala ca acest tip de regim totalitar ar fi de nezdruncinat. Faptul ca aveam in coasta Uniunea Sovietica, gardiana a frontierelor sistemului comunist, motiva in plus deznadejnea in fata oricarui apel de a schimba ceva in viitor. Mitul interventiei americane se pierduse si el. In sfarsit, dupa decenii, obedienta se transformase dintr-o reactie de aparare intr-un model colectiv. Nu intotdeauna fusese asa. In perioada cea mai teribila a terorii, in anii '50, era inca firesc pentru multi sa adaposteasca un cunoscut - sau chiar un strain! - care batea in toiul noptii la poarta, cautand refugiu, dupa ce tocmai scapase din gheara trupelor de Securitate. Daca era descoperita, gazda si intreaga familie aveau de suportat consecinte dramatice. Sa dai ajutor celui in nevoie era natural, un instinct mostenit. Sa refuzi, insemna sa pierzi respectul de sine.
In anii '60 atmosfera se schimbase. Lumea nu mai risca. Supunerea contaminase oamenii. Tinerele generatii fusesera crescute cu cravata de pionier la gat si fiecare institutie prin care treceau le invata la noi concesii. Cum s-a intamplat totusi ca, in contextul acelor ani, unii sa rupa modelul colectiv al obedientei? In epoca matura a comunismului, nu luptai doar cu represiunea, ci si cu dificultatea psihologica de a iesi din rand, de a infrunta modelul.
Disidenti si rezistenti
Tot acest context explica de ce disidentele au depins de detalii personale, aproape imposibil de pus intr-o schema. Inainte de a vorbi despre acest aspect, simt nevoia sa fac o distinctie intre rezistenta la regim si disidenta. In dezbaterile publice din Romania, autorii folosesc acesti termeni deseori in sensuri diferite si chiar au existat confruntari pe tema "sensului cel corect". In terminologia care s-a generalizat in Occident la sfarsitul anilor '70, dupa afirmarea lor in Uniunea Sovietica, au fost numiti "disidenti" contestatarii care s-au exprimat cu voce tare impotriva regimului comunist si in favoarea drepturilor si libertatilor omului. Actiunea deschisa impotriva sistemului totalitar, asumarea publica a anticomunismului sunt elementele cele mai specifice ale atitudinii lor si ceea ce ii desparte de ceilalti "rezistenti", oamenii care incercau sa se opuna regimului intr-un mod subversiv - planificand organizatii si razmerite, raspandind discret manifeste, trimitand informatii in strainatate etc. Unii dintre opozantii anilor '80, precum Iulius Filip sau Radu Filipescu, au "urcat" de la rezistenta subversiva la disidenta.
Ceea ce inseamna ca termenul "disidenta" nu mai pastreaza, cand se refera la miscarea anticomunista din fostul bloc sovietic, etimologia. Lucrul acesta este oarecum clar in lumea istoricilor si a altor categorii de specialisti care se ocupa de domeniu. Cand a dorit sa realizeze un "Dictionar al disidentei din fostele tari comuniste", Centrul KARTA din Polonia a folosit pentru "disidenti" urmatoarele criterii de identificare: au luat in mod activ atitudine impotriva sistemului comunist in apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale; au inspirat actiunile de rezistenta; nu au utilizat violenta si au respectat principiile democratiei in lumea lor nedemocratica.
Retinerea unora de a utiliza acest sens se explica prin neplacerea lor de a fi confundati cu "disidentii partidului comunist" - fosti membri care s-au desprins din partid -, conform etimologiei originare a cuvantului "disidenta". Ei, care si-au demonstrat incompatibilitatea cu gestul inscrierii in partidul lui Lenin si Stalin, sa fie pusi alaturi de Silviu Brucan si Gheorghe Apostol!? M-a emotionat descoperirea recenta in arhivele CNSAS a notei care invoca eforturile Doinei Cornea de a ajunge la Cracovia in 1988, unde fusese invitata de sindicatul Solidaritatea. Doina Cornea, scria lt.-colonelul Gadea Constantin in nota ajunsa la CNSAS, "s-a prezentat la 14.06. a.c. la seful Securitatii Cluj in audienta si referindu-se la invitatia ce i s-a facut prin Europa Libera de a participa la Cracovia a afirmat: ea nu se considera disidenta, ci opozanta a politicii partidului.".
Doina Cornea este departe de a reflecta o atitudine autohtona. Am regasit-o la Jirina Siklová si Eugeniusz Smolar, membri ai rezistentei cehe si, respectiv, poloneze. Intr-o recenta intrunire privind samizdatul, gazduita de Viena, ei au revenit asupra notiunii, oarecum revoltati de utilizarea generalizata a termenului, spunand: noi nu acceptam sa fie numiti "disidenti", noi suntem "membri ai opozitiei anticomuniste". Ceea ce arata ca, in ciuda opiniei academice raspandite, este foarte posibil ca sensul termenilor sa mai sufere schimbari in urma presiunii venite chiar din partea subiectului de lucru, pentru care chestiunea terminologiei este mai putin o conventie. Conventiile sunt stabilite de cultura, specialistii au rolul lor, dar subaltern.
Eu unul, voi folosi totusi pentru "disident" sensul larg acceptat astazi de comunitatea care studiaza rezistenta din blocul sovietic. O fac, caci ma atrage accentul pus nu pe opozitia ca atare, ci pe infruntarea cu voce limpede a regimului comunist si preocuparea pentru libertatea fiintei umane. Asumarea pe fata a opozitiei la regim mi se pare un lucru si demn, si important, de unde fidelitatea pe care o simt fata de aceasta eticheta.