Am fost invitat recent de Universitatea din Belgrad si, voind sa spun ceva despre culturile noastre, m-am oprit in cele din urma la poezia lui Vasco Popa si la prietenia lui cu doi dintre poetii generatiei mele: Nichita Stanescu si Marin Sorescu. Tre
Am fost invitat recent de Universitatea din Belgrad si, voind sa spun ceva despre culturile noastre, m-am oprit in cele din urma la poezia lui Vasco Popa si la prietenia lui cu doi dintre poetii generatiei mele: Nichita Stanescu si Marin Sorescu. Trei mari poeti care au comunicat intre ei, s-au iubit, s-au certat, s-au impacat si, mai important decat atat, s-au stimat si s-au tradus. Cazul lui Vasco Popa este cu totul special sau, cum ar spune Adam Pusloji? Prieten la randul lui cu toti trei si mesagerul incoruptibil, azi, al poeziei lor in dreapta si in stanga Dunarii? Un caz miraculos. Nascut intr-o familie de tarani romani din Banatul Sarbesc, Vasco Popa (Vasile Popa) a optat, dupa un debut in limba romana cu poeme circumstantiale, pentru limba sarba si este socotit azi cel mai important poet sarb de dupa razboi. Caz, intr-adevar, interesant pentru ca, schimband limba, Vasco Popa n-a trait, dupa cat se pare, tragedia schimbarii identitatii de care vorbeste Cioran. Sigur este ca, in aceasta experienta, el a dus cu sine un numar de modele lirice romanesti (Arghezi, Blaga, Barbu) si o mitologie populara (romaneasca), aceia in care, mai tarziu, si-a infipt adanc radacinile lirismului sau sintetic, modern, de o frapanta originalitate. Am citit si, acolo unde este cazul, am recitit poemele lui Vasco Popa in traducerea prietenilor sai Nichita Stanescu si Marin Sorescu si, acum cand notez aceste impresii, ma pregatesc sa citesc traducerea integrala a versurilor facuta de regretatul Ion Florea, un "clocotrist" remarcabil. Nichita Stanescu a tradus 92 de poeme din Vasco Popa si, cind le parcurg, observ fara dificultate ca multe versuri suna "nichitian". Iata, de pilda, versurile: "Tu esti cerul unei guri instelate / deasupra capului meu" dintr-un poem din Scoarta sau altele, cum ar fi: "ma inmultesc intr-un ecou / al urletului ( si rasun, rasun, / rasun", ori "umbre deselate / scurma tot mai lin / cenusa fierbinte a hohotului"... si nu sti daca au fost scrise de Vasco Popa in 1953 sau de putin mai tanarul sau prieten, Nichita Stanescu, in 1965. O transpunere, prea personala in limba sau regasirea mirculoasa a doua sensibilitati poetice intr-un spatiu liric comun, intretaiat de mai multe culturi?... Ce este sigur e ca un numar de teme, fantase, universuri materiale, puncte de referinta, obsesii, "deschideri" spre lumea din afara sunt comune. Si, mai ales, este comun un mod de a te situa fata de lucruri si un mod foarte original de a le primi in poem. Si un fel, inedit, de a construi metafora. Cand in Cactusul, Vasco Popa vorbeste despre "soldurile molicioase/ale noptilor atotstiutoare si ale valurilor/virgine" este limpede ca el a schimbat, radical, metafora romantica (vasta, cosmicizanta, sublima) si metafora simbolista (decadenta, "estetizanta", construita din negativitati), alcatuind alta noua in care intra culorile, mirosurile si sunetele altui univers. Un univers al nevazutului, nepipaitului, negustatului si neauzitului, cum ceruse, in pragul modernismului, Arthur Rimbaud, acest adolescent de geniu care a schimbat, alaturi de Baudelaire, structurile lirismului european. Trecut prin experienta modernitatii romanesti si desigur, prin experienta modernitatii sarbe, Vasco Popa poate fi (cel putin asa lasa sa se inteleaga traducerile valahului Nichita Stanescu) un poet fixat la granita dintr-o modernitate tarzie si sintetica si o postmodernitate pe care o intuieste, dar n-o conceptualizeaza, ca si traducatorul sau dealtfel. Amandoi sunt mari poeti ai modernitatii, cu un pas in lirismul "inalt", vizionarist, conceptualizant in traditia, repet, a modernitatii europene, si cu celalalt intr-o post-modernitate inca nedeslusita care recicleaza stilurile poetice anterioare, inclusiv pe acelea ce vin din mitologia populara. Iata un blestem in linie argheziana: "...'Te-n trei ceaune cu apa-nfundata, / in trei cuptoare de foc vrajit, /in trei gropi fara lapte si nume.// Fi-ti-ar suflarea rece pana-n gatlej, / pan-la piatra, sub tata ta stanga,/ pan-la pasarea brigeag, din piatra! // ...'Te-n negura negurilor, in cuibul vidului, / in foarfecele inceputului si inceputului, / in matricea boltii, care-o mai fi si aia! // Samanta ta si seva ta si stralucirea / si bezna ta si punctul de la capatul vietii mele, /si tot ce ai pe lume!".
Daca ne uitam bine, vedem ca poetii acestia nazdravani amesteca bine culorile pe panza, aduc oasele prozaice in poem, intunecimile lumii materiale, aparent neseriosul, insignifiantul, umbrele lucrurilor, vorbesc cu o libertate pe care numai poetii o pot avea despre nimic, gol, despre "subsuara dreapta a cerului", de "razele oloage", de seara ce pleaca in lume "cu patul in spinare", de cutitul care zace in calea lactee, canta "melcul stelei" (melcul lui Ion Barbu), "limba eternitatii" si "geana necunoscutului", piatra gravida de alte pietre, "unghiile cantatoare" si, inca odata, vorbesc de nimicul ce-i asteapta cu tandrete, alaturi de nevasta-sa. Acesti poeti mari, sud-dunareni, "zanatici" (cum zice unul dintre ei ? Nichita Stanescu), ceea ce vrea sa spuna ca au in ei "un mat de zeu".


Despre autor:

Ziua

Sursa: Ziua


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.