Mai sunt trei luni si Romania va deveni membru al clubului de elita european. Toata lumea vorbeste despre plecari la munca in strainatate sau despre miliardele de euro care vor veni de la UE pentru tot felul de proiecte. Despre miliardele de lei pe care Guvernul Romaniei va trebui sa le investeasca in modernizarea rapida a tarii nu se spune aproape nimic. La fel, despre cei ramasi sa munceasca aici. Ca sa parafrazez, traim totusi in Romania si o facem in primul rand pe banii nostri. Multe probleme economice importante nu se pot rezolva cu fonduri nerambursabile. Sunt domenii in care suntem condamnati, deci, sa speram aproape totul de la Bugetul de stat.
Nu este prima data cand scriu despre problema mineritului. Stiu ca acest subiect nu se afla pe lista de prioritati electorale. In schimb, tema se afla pe lista mea de prioritati a Ministerului Economiei si Comertului si, sa speram, a celorlalte ministere implicate. Este o problema mare, grea si pe care
va trebui sa o rezolvam singuri.
Sectorul minier (carbune si minereuri) a facut obiectul unor discutii cu reprezentantii Comisiei Europene. Proiectele de acte normative, elaborate de Ministerul Economiei si Comertului cu scopul de a schimba in bine situatia din domeniu, au fost agreate de oficialii europeni. Cu toate acestea, din cauza nesemnarii la timp a avizelor unor ministere co-responsabile, progresele au fost intarziate si a aparut chiar riscul activarii clauzei de salvgardare. Din fericire, acest lucru nu s-a intamplat, ceea ce, evident, nu inseamna ca problema a disparut de la sine. Dimpotriva, pe langa legi bune - care, repet, nu au fost adoptate - mai avem nevoie si de bani, iar la acest capitol ar putea sa apara o problema si mai mare.
Sectorul minier, asa cum arata el astazi, este rezultatul unor masuri de restructurare incepute in 1997. In aproape zece ani a fost sistata activitatea la un numar de capacitati miniere reprezentand 60% din capacitatea nationala. Foarte multe mine si cariere au fost inchise efectiv si ecologizate. Acest proces a fost insotit de disponibilizarea a aproximativ 77% din numarul total al angajatilor. Restructurarea a trebuit sa rezolve atat conditionalitatile impuse de criteriile economiei de piata, cat si problematica sociala a salariatilor din unitatile miniere inchise. In prezent, tot ce incercam sa facem este sa ducem la bun sfarsit aceasta munca.
Una din cele mai dificile chestiuni este aceea a penalitatilor si majorarilor de intarziere la datoriile fata de buget a unor intreprinderi din minerit. In urma consultarilor tehnice desfasurate la Bruxelles si Bucuresti, am decis ca, pana la sfarsitul acestui an, sa delimitam partile viabile din sector de cele neviabile. Am hotarat, de asemenea, sa acordam dupa 1 ianuarie 2007 ajutoare de stat numai unitatilor viabile, iar pentru cele neviabile sa intocmim un plan de lichidare.
Ministerul Economiei si Comertului a intreprins toate actiunile necesare demararii proiectului privind rezolvarea situatiei din minerit. Acest proiect insa va fi intarziat (este deja intarziat), daca celelalte ministere implicate nu vor constientiza importanta sa si daca nu vor fi alocate fonduri de la buget. Nu doresc sa fac speculatii politice. Este datoria mea sa lupt pana la capat pentru rezolvarea proiectului. Sunt obligat sa reamintesc ca restructurarea va afecta un numar semnificativ de familii de ortaci, care traiesc de regula in zone monoindustriale. Mie, cel putin, imi este foarte clar ca va trebui sa gasim solutii pentru acesti oameni, care merita o soarta mai buna.
Nu-mi place sa dau avertismente si nici sa speculez pe marginea comportamentului unuia sau a
altuia. Constat insa ca un proiect important al Ministerului Economiei si Comertului, un proiect important pentru Romania este amanat, este tinut in faza de avize. Nu e timpul pierdut. Sper ca nu vom ramane tara cartonaselor galbene si ca vom reusi sa ducem reforma din birouri in teren.