Tandrete fata de inacceptabil

Pe masura ce iau distanta fata de salutul prim al vietii, acel "bun venit" nostim, spus in toate limbile de scanteierea a doua tipete, ma vad devenind ecoul tot mai vag, raspunsul tardiv si ilizibil al unei initiative pe care nu mai stiu in seama cui s-o pun. Mi se lamureste, ca o cicatrice de gand dand contur multor nelinisti, faptul ca iubirea si ura noastra au aceeasi origine alegerea originara, un fiat nerostit, dar mereu afirmativ, apartine Celuilalt.
Datorez totul Celui ce-mi serveste propria existenta ca pe-o cutie goala, in care timpul isi deverseaza reziduurile. Recunostinta mea trebuie sa se indrepte catre Cel ce ma pedepseste, pentru ca a ti se oferi ceva inainte sa poti decide daca accepti sau nu un dar este, oricum judecam, o forma de constrangere.
Viata "mea" imi parvine oferita de cineva care nici macar n-o detine, cum n-o detine nici pe a lui, iar rapsodicul avantaj al proprietatii mele ramane grevat irevocabil de donatia Celuilalt, care in fapt nu face decat sa opereze un transfer de continut, pe care nu-l poate gestiona in avantaj propriu. Am "viata mea" pentru ca am fost investit cu ea, dar n-o detin decat in masura in care sunt eu insumi in posesia Celuilalt. Adica, imi capat viata de la cine n-o are si, ignorand aceasta fundamentala incapacitate de posesie, ma comport ca si cum beneficiez de ceva definitiv al meu, pe cand in realitate nu poate fi niciodata sediul proprietatii de sine o forma transferata. Ca este parintele, ca e sistemul social, ca e sistemul naturii, instanta cea mai autoritara la care in mod legitim ne putem raporta fara a ne pierde in reverii metafizice, relatia ramane aceeasi. Celalalt contine avantajul primogeniturii, iar eu, oricine as fi, oricand mi-as face intrarea in lume, vin mai pe urma, sunt lasat la coada, mie imi sunt rezervate micile mistere. El, Celalalt, ca prim nascut, mosteneste ceva in plus pe care nimeni nu il poate inlocui.

---

Despre autor: