Ultimul raport al Comisiei Europene a confirmat data de 1 ianuarie 2007 pentru aderarea Romaniei si Bulgariei la UE. Formalismul, inevitabil in asemenea imprejurari festive, obliga la doua stereotipe: acela ca aderarea la UE este meritul colectiv al tuturor cetatenilor Romaniei, si un al doilea, frate bun cu acesta - ca, in masura in care e cazul, totusi, sa recunoastem si unele merite ale guvernantilor, acestea revin, tot in bloc, tuturor guvernarilor care s-au succedat in ultimii 17 ani. Cum nu am de scris un discurs oficial, voi deroga de la aceste locuri comune: nu toti concetatenii nostri de-a valma, si nici toate guvernele care s-au perindat la carma tarii din 1990 pana azi, au contribuit, uniform si egal, la integrarea europeana.
Multi se lasa dusi de valul retoric al europenizarii, dar nu considera ca ei personal au ceva de facut in acest sens - de pilda sa nu mai arunce gunoiul in strada sau sa astepte "o mica atentie" ca sa-si faca datoria. Multi izolationisti, xenofobi si anti-modernisti se vor refugia si in viitorii ani sub pulpana partidelor extremiste pentru a se apara de Europa, exprimandu-si, precum Catavencu in "Scrisoarea pierduta", iubirea exclusiva pentru "tarrrisoara" si neincrederea intr-o Europa de care nu voiesc a sti. Cei aproximativ 20% care nu au dorit integrarea europeana au fost activi in toti acesti ani si vor continua sa fie. Daca ne leganam cu iluzia unanimitatii pro-europene, ne amputam singuri, din lene intelectuala, mijloacele de a rezista presiunii euroscepticismelor mai mult sau mai putin agresive de azi - si mai ales de maine.
E la fel de nerealist sa pretindem ca toate partidele si guvernarile pe care acestea le-au generat si-ar fi adus in egala masura obolul. Primele guverne FSN, cu mineriadele lor, au fost orice, numai pro-europene nu. Guvernul Vacaroiu nici atat: nici cand a ocolit orice reformare de fond a economiei si institutiilor, nici cand s-a asociat cu PSM si PRM, nici cand a incalcat embargoul in fosta Iugoslavie. Asa ca gesticulatia pro-europeana a presedintelui Iliescu de pe malurile lacului Snagov a ramas lipsita de orice acoperire in - iertare - meandrele concretului.
Meritul de a fi deschis drumul Romaniei catre integrarea europeana apartine cu certitudine guvernarii de coalitie 1996-2000. Pe de-o parte pentru ca a izbutit sa sparga monopolul exercitarii puterii de catre fosta elita PCR, si pe de alta - fiindca a demarat reformele economice si institutionale indispensabile integrarii, a instaurat proprietatea privata ca drept fundamental al cetatenilor Romaniei, a rezolvat durabil contenciosul cu minoritatea maghiara si a dovedit prin acte ca Romania isi respecta obligatiile ce decurg din optiunea de integrare. Fara aceasta guvernare, granita de est a UE, ca si cea a NATO, ar fi ramas pentru foarte multa vreme pe Tisa. Datorita acestei guvernari, in decembrie 1999 UE a decis inceperea negocierilor de aderare cu Romania.
Regimul Iliescu-Nastase nu a putut sa mai dea inapoi, dar a intarziat grav procesul de negociere, iar acolo unde a crezut ca se poate - in educatie, sanatate sau politici sociale - a declansat o contra-reforma pagubitoare pentru ritmul si sensul integrarii. Prin comportamentul ciocoiesc si spoliator, ca si prin subordonarea justitiei si a mass-media, a ridicat obstacole majore in calea aderarii, astfel incat decizia UE de a da unda verde Tratatului de aderare a fost insotita de masuri exceptionale si de o monitorizare fara precedent. Din 2005, guvernul de coalitie condus de primul-ministru Tariceanu a pus capat ingradirilor de tot felul ale libertatilor civice si a depus eforturi intense pentru a corecta deficientele mostenite de la PSD. In pofida scepticismului coroziv al multora si a obstacolelor de tot felul, atat din propria tabara, cat si dinspre opozitie, a reusit.
Suntem in fata unui succes de importanta istorica pentru Romania. As vrea sa sper ca, macar acum, vom inceta sa ne definim drept victime ale istoriei - prin ce nu avem, nu ni se recunoaste, nu am fost in stare - pentru a ne construi o identitate rationala si pozitiva. As vrea sa sper ca, macar acum, cioclii neobositi ai oricarei guvernari - mai ales de centru-dreapta - din ultimul deceniu isi vor lua fie si numai o saptamana de binemeritata vacanta. As vrea sa sper ca, macar acum, vom renunta la trufasul nostru pesimism, reversul sumbru al nombrilismului nostru atat de drag: daca tot nu suntem cei mai buni, macar sa fim cei mai rai. Voi reveni.