Luca Pitu, eseistica pe care o scrieti constituie un moment de spectaculoasa si seducatoare rostire intelectuala, in literatura ultimilor ani. Sa fie "de vina", ca la atatia alti scriitori, si nativitatea bucovineano-moldava?
Moldav eu nu-s in fiecare zi, macar ca ma impart, de la o vreme, intre Iasii Bahluvieni si Focsanii Oprisanieni, dar deseori is mandru de nativitatea bucovineana si de stramosii transilvani, poate chiar machidoni, nerenegandu-mi totodata mirabilele intalniri cu prozele sadoveniene ori naratiunile humulestenesti, necum contactul timpuriu cu interpretii penticostali ai Evangheliilor din Cajvana ori cu eseistii orali - unii dintre ei fosti puscariasi politici - din Gura Humorului, Solca, Suceava, Cacica, Arbure, Botosana, Campulung, Vatra Dornei, Todiresti, Radauti, Ocisor sau Suceava.
Eseist, poet, teoretician al literaturii, pamfletar politic, director de opinie, colaborator al revistelor: "Apostrof", "Opinia studenteasca", "Dialog", "Caiete Critice", "Vatra", "Arges", "Viata Romaneasca", "Bucovina literara", "Feed back", "Hyperion", "Familia", "Cahiers roumains díétudes litteraires", "Convorbiri literare" s.a.m.d., lector de limba romana, intre l992 si l994, la Universitatea din Nancy I, iar intre 1998 si 2002 la Universitatea Marc Bloch din Strasbourg, actualmente profesor de logica discursului fictional, istoria criticii literare si traductologie la Catedra de limba si literatura franceza a Universitatii din Iasi. Debutul editorial a fost un eseu in limba franceza despre povestirile lui Creanga, publicat in l986, in Franta, la Editura "A l'Ecart'' din Reims. Mai spuneti despre Luca Pitu si altceva?
Cu maxima placere, fireste. Dupa ce totusi voi fi recuzat apelativele de "poet", "pamfletar politic" si "director de opinie" din urmatoarele ratiuni: 1. la vieata mea, daca las deoparte rescrierile pastisiale in metru popular si rime plate, comise la petreceri, nu am compus cu seriozitate decat o strigatura obscena, relativa, aceea la George Lesnea, poetul de serviciu al regimurilor carlist, antonescian si bolsevicios, pe care-l surprinsesem, in studentie, cum se mictiona pe un zid din Tirgu Cucului si, impresionat de gesturile ciudate cu care comitea actul fiziologic, il inchipuluiam imaginandu-si ca, aruncind jet pe mur, isi sodomizeaza muza.
Daca or fi intrat in folclorul iesean, inseamna ca sunt... memorabile.
Textulele mele, pe de alta parte, avand mereu dimensiune polemica, aceasta fiind esenta secreta a scrisului responsabil, lesne sunt luate, in partile noastre, drept pamflete, si inca politice, de parca subsemnatul s-ar crede Celine, Zola, Leon Bloy si Laszlo Alexandru - or, dumnealui, Luca Pitu, biet anarh, eseist libertar, "carturar" independent, cum sa se creaza "director de opinie", adica intelectual public, prompt sa riste furcile caudine din Boierii mintii ori Noii precupeti, excelentele carti de sociologie a contemporaneitatii valahe lansate de Compania Adinei Keneres?
Va credeti director de opinie nu este nici o suparare; cel putin in ceea ce ma priveste. V-as ruga sa vorbiti despre "Le Chasseur des corbeaux'' si despre aventuroasa lui publicare.
Se tituleaza debutul meu "Eseouant Le Chasseur des corbeaux" si introduce in istorisirile "sotadice" ale Omului din Humulesti, principalmente in Povestea povestilor. E un tamizdat, o dactilograma expediata pe sestache din Romania Epocii de Aur Ceausin si nemurita, prin diligentele domnului William Thery, difuzor de piraterii + ciudatenii literare, si ale amicului Jean-Paul Goujon, prof. la Facultatea de Litere a Universitatii Seviliene, istoric literar de felul sau, casatorit cu o moldava din Letea Veche + bacauana pe vremea cand lectorea la Universitatea Al. I. Cuza din Iasi. Nu-i semnat cu numele real, buletinic, dar cu antonomaza Le Cajvanien, ba si aceasta, din excesiva prudenta a editorilor fata cu reactiile palotinilor Geniului din Scornicesti, initializata in LC. Strategia noastra va da roade. William Thery se fudulea in interviuri c-a publicat un samizdat primit din Romania pe cai laturalnice, iar preacinstita Histoire díune Pine se trezea semnalata, jubilatoriu, valeat 1990, in L'Imbecile de Paris, verisorul Idiotului International.. Cele doua sute de copii ale edititiei princeps, sub celofan, s-or epuizat in scurta vreme, desfacandu-se la FNAC-urile hexagonale, iar o fotocopie a unui astfel de exemplar ajungea in miinile lui Dominique Fernandez, invitat la Centrul Cultural Francez din Iasi, care-l nemurea in Rhapsodie roumaine Grasset, l998, unde-i consacra lui Creanga vreo trei pagini inspirate. Strataghemul dadea roade: cetind mai intai Povestea povestilor, istorieta secreta si hipereroticoasa, ori Povestea lui Ionica cel Prost, ori Mos Nichifor Cotcariul, occidentalii francofonfi erau starniti sa caute si restul operei humulestene, inclusiv Amintirile din copilarie, chiar sa afle ca un compatriot de-al lor, Jean BoutiIre, tezase candva, demult, despre Rabelais-ul carpatin, iar altul, AlbérIs, vedea in el un precursor al exploratorilor "vietii unanime" din Abatia de la Créteil.
A urmat debutul in tara, l991, cu volumul de eseuri Naveta esentiala, publicat la Editura Moldova. Cartea a figurat pe lista premiilor Uniunii Scriitorilor. L-ati refuzat. Ce motiv aveati?
Unul simplu: respectiva uniune (sovietica?) refuzase sa se primeneasca, revenind la numele antebelic, sa-si schimbe destinatia, redevenind una din multele asociatii profesionale pentru Oamenii de Litere, sa se pluralizeze acceptand impartirea patrimoniului, sa rupa cu trecutu-i de anexa a Nomenclaturii, sa-si expurge politrucii staleninieni, ofiterii de Securitate acoperiti, "persoanele de sprijin" si alti practicieni ai sordidului mestesug delationar. Evenimentele ulterioare gestului meu nu vor face, din pacate, decat sa-mi intareasca aprehensiunile si decizia de a nu adera vreodata la uniuni sau partide. A se revedea sanctiunea aplicata lui Liviu Ioan Stoiciu pentru a fi acceptat sa publice un fragment din jurnalul Omului din Belleville in "Viata Romaneasca". Vorba doinei de jale: Manole, Manole, mester cilibiu,/ Pentru-a lovi-n Goma/Tu dai in Stoiciu./ Manole, Manole, cu a ta masura/Vrei in Gagdemos ori vreo sinecura? Un anarh in genul meu accepta cel mult federari temporare cu intelectuali independenti, anticumetriali si refuznici ai sinecurilor prilejuale ori ai decoratiilor cotrocene. Nici nu semneaza apeluri la votarea lui Ilici, anno Domini 2000, uitand cu voiosie mineriadele, umilirea Pietei Universitatii, hrebenciucizarea tarii si celelalte potlogareme.
"Lettre - un ami occidental'', Editions A l'Ecart, l990 - Sentimentul romanesc al urii de sine, Institutul European, l991 si l997 - Insem(i)narile Magistrului din Cajvana, Institutul European , l992 si, Nemira, 2005 - La Cafeneaua hermeneutica, Moldova, l992 si, Nemira, l998 - Fragmente dintr-un discurs (in)comod, Institutul European, l992 si 2000 - Ultima noapte de dragoste si intaia noapte de filosofie, Junimea, l993, si Nemira, l999 - Eros, Doxa & Logos, Institutul European, l995, si Editura Timpul, 2004 - Breviarul nebuniilor curente, Institutul European, l998 - Temele deocheate ale timpului nostru, Editura Paralela 45, 2002 - Lautréamont, la rhétorique et nous, Editura Aula, 2006 - v-au adus o confortabila notorietate in lumea literara si universitara, comentarii critice si alte premii. De ce seduc si intereseaza cartile scrise de Luca Pitu?
Stiu eu? Sociologia lecturii sa ne-o spuna amandurora! Pana la acel fericit moment, ma hazardez sa emit numai cateva ipoteze. Pe unii, prin urmare, s-ar putea sa-i atraga ventilarea pituliana a unui continut doct, savant, universitar, de specialitate intr-un stil, intr-o scriitura, intr-o forma riguroasa, cat de cat, insa prea putin academice si deschise tuturor straturilor limbii noastre, ba si zvonurilor din idiomuri etranjere, vii sau moarte. Pe altii - indisciplina ideologiciana, apartenenta plurala, multiplicarea magistrilor printre dansii strecurandu-se chiar Magistrul din Cajvana, carele precum Nastratinul barbilian, "sfant trup si hrana siesi", deseori rupe din el insusi, rescriindu-se bunaoara ori oferind reeditari augmentate, revazute si titirite, deschiderea maximala ce uneori se si inchide noician, dar numai cat e de trebuinta.
Poate ca, nepublicand, inainte de l989, decat extrem de rar, in magazine studentine, mai putin expuse cenzurii epocale si circuland oarecum underground, printre alumni si profi ce dispun azi de glas audibil sub partea noastra de cer, precedate, ele, magazinele, de o zvonistica favorabila, aveam aura de inclement in acceptie de-a lui René Char: "Voi credeti in Porcii Vostri care ek-sista. Eu ma spun Zeilor Mei, care, din pacate, nici nu exista". Pesemne si ventilarea numelor din grupul iasiot la Free Europe, gratie magazinelor Opinia studenteasca si Dialog, recenzate elogios de Virgil Ierunca pe unde scurte, contactele cu Alexandru Paleologu, Mihai sora , Petru Cretia, Parintele Steinhart si Grupul de la Paltinis ori implicarea noastra, cata a fost, in contestarea radiofonica a tovarasului Ceausescu, nu cu scopul de a-l rasturna, Doamne fereste, ci de a dovedi ca, intre anumite limite de noi fixate, cojones posedam, ceva mai mititele, si indrazneam orisicitusi. O mai fi jucand si explicatia ca, extrem de putin tiparit inainte, naboiam cu energii necheltuite, proaspete, dupa Lovilutie? Astept raspuns dinspre mai stiutori decat subsemnatul.
O sa-l primiti, cu siguranta. In ce lume traim, Luca Pitu?
Nu vaz formula mai buna pentru lumea in care traim decat aceea cu care Michel de Montaigne si-a probozit epoca proprie, bogata in mizerii, promoroaca, intinderi, razboaie civile si religioase: une branloire pÈrenne. As adauga doar, tot in limba lui: "branloire pérenne, díaccord, mais assortie de branlettes quotidiennes si peu rejouissantes". Ceea ce nu insemneaza ca, lumea fiind asa cum este definita fie de Omul din Ipotesti, fie de Frantuz, noi nu trebuie sa radem in hohote ori sa ne oferim neinsemnate bucurii , chiar si numai recitind in concediu, de Noica, Mathesis sau Despre bucuriile simple.
Cat de necesara este literatura?
Cat e de necesara-i literatura in aste vremi de europenizare rapida si globalizare crescanda? Pai, vorba doinei recentute:De cand ne-am privatizat /Viata noastra s-a schimbat/ Iar cand ne-om globalizi/ O sa hie si mai si! In Petrilater, invitatii de marca ai lui Ion Barbu, cu Petre Stoica-n frunte, erau intrebati daca poezia schimba ceva. Toti au raspuns negativ despre aceasta "nobila inutilitate" a scrisului artist. Asemeni filosofiei, literatura nu schimba nici guvernele, nici lumea, ci o interpreteaza in felul ei, prin debanalizare si straneificare, o pune in model, ne delecteaza, ne povatuieste in van, iar uneori ne ofera si solutii existentiale cat "Suferintele tanarului Werther" printre romanticii atrasi de sinucideri poetice, si "Numele trandafirului" printre postmodernii atrasi de lecturi diagonale si transdisciplinaritate, cat Basarab Nicolescu. Sub acest inteles e necesara ea, mai mult decat directorii de opinie, politrucii, politologii carpinschieni sau intelectualii publici de explica telespectatorilor, intre doua calupuri publicitare, complexitatea realului. De doua ori necesara ne pare dumneaei: o data, cand o elaboram la modul meserias, scriptorem ipsum delectando pariterque monendo; a doua oara, cand ne recitim clasicii temeinic, in cautare de justificari pentru propria-ne gandirostivietuire, intruvabile la confratii nostri, prea contemporani ca sa ne inspire incredere de gama inalta.
Se simte in textele sale "chinul si suferinta pentru cuvant", spunea un critic literar pe la inceputul anilor '90.
Sigur, "chinul si suferinta" trimit la Flaubert, la travaliul acestuia cu fraza, de care mare caz face in corespondenta, decorticat candva de insusi Roland Barthes. Mi-s insa sado-mazochist. Torturarea frazelor, propozitiilor, sintagmelor, vocabulelor imi produce si nitcai delectari, nu intotdeauna moroze.
Sigur, imi dau multa bataie de cap scrisurile mele, revin asupra lor, mereu intervin, tai, adaug, ameliorez, reeditez; mereu ma nemultumesc, desi, uneori, dupa ani, recitindu-ma pe alocuri, mi se intimpla sa ma si incant , fara a confunda neaparat inspiratia cu amintirea, de ce a iesit din atanorul mintii proprii.
"Erudit si libertin", "nazdravanul din Cajvana", "idiolectul cajvanian", "eruditul autoreflexiv", iata numai citeva din insusirile cu care sunteti rasfatat de lumea literara.
Ma titileaza placut la glanda timotica, la organul dorintei hegeliene de recunoastere insusirile pe care mi le atribuie criticii literari, iar de multe ori mi-i teama ca nu le merit sau ca nu ma ridic zilnic la inaltimea lor neguroasa. "Erudit", fireste, in comparatiile cu manelizantii actuali, speriati de lecturi aprofundate ca dracul de tamaie, nici nu e greu sa fii; "libertin" in expresie si in interesul pentru temele de acest soi din cultura si civilizatia greco-latino-europeana mi-s, nu si in existenta, pe care, pana si in vremi de celibat impenitent, mi-am dorit-o corecta, vitam probam respicens; "nazdravan", poate si "nezdravan" din perspectiva celor infeudati paradigmei ciopragiene, purtatori de cravata impecabila, servieta din piele de crocodil si dictiune clasica; "autoreflexiv", oui, de vreme ce, traitor cu un picior in modernitatea tarzie si cu altul in postmodernitatea inconsistenta, ma reanalizez periodicamente si cogitez profesional in jurul celor ouate de pixul meu inca imbarzoiet. Personalmente, ma definesc drept eseist libertar mai degraba decit libertin, eseist cu cautiune universitara sau universitar pornit sa tematizeze, gratie modalitatii genului instituit de Montaigne si blanchotienei scriituri fragmentare, cestiuni de specialitate, din stiintele umane, pentru folosul unui public hipercultivat, erudit si libertar el insusi.
Ce aduceri aminte aveti despre profesoratul din Franta?
Multe ar fi de spus in ce-l priveste, mai ales ca s-a desfasurat sub doua reprize: intre l992 si l994, la Universitatea din Nancy, si intre 1998 si 2002, la una din universitatile strasburgheze. Prima experienta de acest fel o datorez lui Mihai Zamfir, carele, avand nu stiu ce contacte cu rectorii capitalei lorene, dar si functie de secretar de stat in Ministerul fesenizat al Invatamantului romanesc, a putut manevra de maniera a-mi facilita saltul temporar, teoreticamente imposibil, din Universecumetrialitatea Iasiota a Sandeilor Calinesti, inspre CUCES, un centru regional de perfectionare si reciclari capitaliste din Nancy, unde se dorea initial crearea unui curs de initiere in limba romana pentru uzul oamenilor de afaceri din zona si alti turisti culturali. Cursul nu se va fi creat, caci se opuneau anglicistii, spaimiti ca-si pierd o parte din clientela, dar contractul fiind semnat intre parti, nu-mi mai ramanea decat: sa ma inchid in apartamentul de serviciu asternand pe hartie Fragmentele dintr-un discurs (in)comod; sa ma afund in biblioteci, conspectand bibliografia la Eros, Doxa & Logos; prin librarii si anticariate sa scotocesc dupa opuri trebuincioase; sa ma inscriu in excursiuni la Venetia, Florenta, Roma, Trier, Oxford; sa explorez muzee in cautarea tabloului Femeia cu puricele; sa tin gratuit doua ore saptamanale de romana pentru streini la Facultatea de Litere a Universitatii Nancy II, unde profesasera Louix Vax, fantasticologul, si Jean Borella, auctorele Crizei simbolismului religios, admirator al Daciei hiperboreene si al lui Geticus-Voiculescu; sa dau curs invitatiei de a frecventa, pret de o luna, cu leafa de conferentiar si dupa chef, alaturi de Alexandru Zub, activitatile de la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, unde Mihai Dinu Gheorghiu, refugiat politic in l989, pregatea un doctorat cu Bourdieu si-mi inlesnise contactul cu secretara scolii, Marie-Rose Lagrave, cu raportorul Yves Hersant si altii, ceea ce imi ingaduia sa asist sau sa intervin la seminarii cu Jacques Derrida, Gérard Genette, Vincent Descombes, Claude Brémond + multe nume sonore din disciplinele umaniste. Acolo m-am intersectat si cu Thomas Pavel, invitatul lui Claude Bremond, si cu Ovidiu Pecican, bursier la Jacques Le Goff, si cu un Constantin Zaharia tezand melancolia si fragmentul cioranian. Cartierul general mi-l stabilisem la romanciera Maria Mailat, hotarata sa-si scrie fictiunile derect in idiom hexagonal, si noul ei sot, Michel Bass, in aglomeratia pariziana. Cu ei puneam la cale editii din Eseul despre dar al lui Marcel Mauss si baudelairienele Paradisuri artificiale. Il reintalneam si pe Dan Arsenie, disparut din patrie pentru o viata de vagabondaj intelectual, pe Dan Arsenie, al doilea partener dialogant al lui Mihai Sora, dupa Toma Pavel desigur, cu care fantasmam o versiune locala a operelor complete ale Sfintului Ioan al Crucii.
Al doilea profesorat?
A doua profesorare, la Strasbourg, o voi fi obtinut tot la musteata, multumita relatiei epistolare pe care o aveam cu Helene Lenz, traducatoarea lui Mircea Cartarescu si directricea Catedrei de Limba Romana a Universitatii Marc Bloch, dar si unei excelente functionare tinere, Felicia W, adusa in Ministerul Invatamintului de Andrei Marga, ce-mi expedia dosarul, in ultima secunda, la Hexagonali. Aflandu-ne sub guvernarea tapului Constantinescian si punandu-se de CNSAS, rectul Gheorghe Popa, descoperit de ziaristi ca "persoana de sprijin" a Organelor de sub ceausia burtica, era chiar incantat ca, un timp macar, scapa de prezenta-mi stanjenitoare de buboi in curul Universecuritatii pe care, la intoarcerea din 2002, aveam s-o regasesc si cumetriala si dolarizata, insa cu un sef, pour une fois, nesecurist. De data aceasta, mi-a mers si mai bine, caci ñ pe linga initierea in tainitele limbii stramosesti a studentimii alsaciene debusolate si a multor adulti cu interes pentru Valahia - antamam varii activitati intelectuale, de folos mai cu seama personal: participam cu o comunicare despre Justa, fictiunea Gomii, la un colocviu parizian, tinut la Centrul Cultural Canadian, despre romanele cu cheie, in prezenta autorului basarabean; codoseam pentru Helene Lenz favoarea de a traduce pentru Editions des Syrtes, unde muncea Victor Loupan, Profil bas, romanul Neimblanzitului din Belleville; interveneam periodicamente la seminarul de istoria Europei Centrale diriguit de domnii Nouzille, Fisera & Dumont; conspectam cu sirg, la Biblioteca Nationala a Alsaciei, cele multe tomuri din Kryptadia si Anthropophyteia, spre a pregati editia noua din Le Chasseur de corbeaux, opul meu debutant; pregateam, pentru vacantele scolare hivernale, cu Ghidul drumetului la indemina si rucsacul incarcat, explorarile, numeroase, din Peninsulele Iberica si Italica, fudul ca redescoperisem pe cont propriu regula cea mai generala a formarii pluralului roman - cu si fara alternante fonetice - ori ca venisem intr-un loc lectoral creat, imediat dupa rezbel, de Octavian Nandris, varul doamnei Crainic, proafa mea de latina din Gura Humorului, care la sfarsitul liceului, imi vorbise despre el si posibilitatea de a-l intalni in aceasta vieta, de ar fi implodat regimenul bolsevizant. Regimul cadea, dar eu nu-i mai intalneam, la Strasburg, decat bunul renume si cartile lasate Institutului de Romana.
Alte "codoslacuri"?
A, sa nu uit: mai codoseam si un contact intre Gheorghe Craciun si Helene Lenz, aceasta din urma urmand sa-i traduca unversitarului brasovean Aisbergul poeziei moderne, poate chiar pentru Editions du Seuil, unde activeaza si Claude Bremond, in bune relatii profesionale cu Thomas Pavel impreuna vor fi mijotat ei o relectura critica la un op de Barthes, iar acesta e discipolul prim al lui Mihai Sora, care-l apreciaza pe George al nostru. Sa vedem ce va iesi acum cand spre a publica in Hexagon doar o conditie trebuie sa indeplinesti, daca nu doua - sa scrii ceva de importanta imediata si sa iti gasesti culoarul adecvat. Mircea Cartarescu nu va fi, astfel, singular in peisaj.
De la Nancy si Strassbourg, sa ne intoarcem la Iasii "Bahluvieni''. Ce a pastrat Iasul din farmecul cultural de odinioara?
Nu mare lucru. Caci industrializarea excesiva si ceausista, Combinatul de Utilaj Greu, exodul rural, proletarizarea si dorinta de a-l transforma in cetate muncitoreasca buna de trimis aplaudaci fara numar la vizitele de lucru ale unor Nea Nicu Scornicelu si Nea Nelu Cagabaucu nu ii vor fi priit excesiv. Dimpotriva. La joie de vivre, cu Junimea, cerdacele + dulceturile-i aferente parea sa fi disparut definitiv, inainte de Lovilutie, pe malurile imputite ale Impetuosului Bahluviu. Acum, dezindustrializandu-se, privatizindu-se in draci, pare ca-si revine din letargie. S-or ivit cateva cafenele interesante si multe pizzerii, unde fostii dezinformatori ai Securii calca foarte putin, preferand Tovarasiile Lor vechile crasme imunde unde, in compania Colonelului Rotaru si a altor galonati ai Garzii Pretoriene, raspandeau altadata nasulii pe seama poetilor si intelectualilor inconfortabili ai Dulcelui Targulet, ca sa-si merite portiile zilnice de trascau. S-a creat, de curand, chiar un mic teatru privat, iar de cind Puiutu Holban, "persoana de sprijin" a Pretorienilor si tucalofor iliescolatru, nu mai diriguie Teatrul National din localitate, acesta pune in scena si altceva decat piese de Aurel Baranga. Fireste, cu mana pe ctitoris, Primarul Simirad i-a tras un Ateneu cartierului periferic al Tatarasilor, de care acesta avea nevoie cat plesuvul de tichie cu margaritarele alecsandrine sau cat piesa Evanghelistii, a Alinei Mungiu, de regia lui Benoit Vitse, lasandu-se cladirea Filarmonicii iesene prada multilateralei paraginiri.
Ce sa fi persistat din vechiul farmec iasiot? Orasul nostru nefiind nici imens, nici tentacular, decat daca-l compari cu Focsanii barosanului Oprisant, viata in el nu se adevereaza excesiv de trepidanta pentru temperamentul moldav, iar spatii de otium elegans is cacalau: pe bancile parcurilor din Copou ori de la vasta Gradina Botanica; in curtea Casei Pogor, printre stihuitori tuicofili si clevetitori, incantati ca mormintele ostasilor sovietici eliberatori s-or mutat la Eternitatea si nemultumiti ca dezinformarile lor periodice nu mai au efect asupra carierei celor vizati de barfologia dumnealor; la anticariatul lui Mitica Grumazescu din Strada Lapusneanu, unde poti oricand savura o muzica discreta si de calitate, achizitiona la pret rezonabil carti si obiecte vechi sau streineze, ori sporovai cu gazda pe noile teme civilizationale; sau langa tunurile ce strajuiesc intrarea in Palatul Culturii, loc al unui targ de carte national cu oarece rasunet la purtator, ca sa nu mai pomenesc Bulevardul Carol I, interesant pentru oxiuricu-i freamat studentin, de la Agronomie pana la Biblioteca Universitara Centrala, ctitorie a bunului riga Ferdinand.
Cum sunt ultimele generatii de studenti? Mai exista vocatia lecturii? Dar ei, profesorii mai citesc?
Tovarasul Ceausescu nemaifiintand acum, decat poate prin delegatie, canalele tembelizuale comerciale proliferand praeter necessitatem si viata in postmodernitate sau cum vreti sa-i ziceti hipersolicitandu-ne, nici profesorii nu mai citesc prea mult, asa cum o dovedesc statisticile cu doctoratele dolariale si tezele plagiate ori incropite in mare viteza. Pe de alta parte, nici in Vest nu e mai breaza situatia cu iuventutea studentna, cel putin la anii pregatitori, cand alumnii varsati de licee cu bacalaureat tot mai putin exigent dau buzna in Universitati, unde se penetreaza prin simpla inscriere, si-si cauta un culoar al efortului minimal, se razgandesc, se reorienteaza, abandoneaza lupta, se marita sau insoara ori profita de legitimatie si reducerile tarifare de ea aduse. Doar ca acolo, datorita unui masterat sever, pot rasari doctoranzi adevarati, capaci sa oua, in maximum opt ani, o teza autentica, de minimum 600-800 de pagini, contributie stiintifica in disciplina data, iar concursurile de recrutare pentru invatamant nu-s, in genere, fagocitate de pile, concursuri, relatii, smenuri, susanele + potlogarele. Editorii, librariile, anticariatele nedand faliment, e semn - si acolo - ca lumea mai citeste, inclusiv copilaretul preuniversitar, studentii, insisi internetotii cumparand macar opuri utile navigarii lor pe web.
Mi-s, ca de obicei, pesimoptimist in privinta viitorului citirii si al vietii universitare, chiar daca o studenta din anul IV interogata de mine ce-i "caviarul" imi murmura in primavara trecuta ca iaste un fel de peste, iar alta ma intreba daca e vocabulul "sale" e un arhaism in idiomul roman. Greu mi-i de tot sa-i invat a-si plasa prenumle inaintea numelui, cand se prezinta, ori sa-i abat de la drogarea clandestina cu manele, inchietanta cand ne atinge, vai, pepiniera intelighentiei autohtone.
Ce autori v-au facut nopti albe de-a lungul vietii?
Numerosi is dumnealor, dar nu cat iarba campului. La loc de cinste, printre ei figureaza, fireste, universitarii contribuitori la avantul eseului european, in veacurile al nouasprezecilea si al douazecilea. I-as aminti pe Jean Grenier, profesorul lui Albert Camus, pe Ortega si Unamuno, pe Eugenio d'Ors, Salvador de Madariaga si Maria Zambrano, Mircea Eliade si Vintila Horia. Nu i-as omite nici pe filosofii rusi ai religiosului, din stirpea unor Vassili Rozanov, Lev sestov + Berdiaev, necum pe Dostoievskiul din Fratii Karamazov si Demonii. Partea eseizanta din Borges, Ernesto S·bato, Mario Vargas Llosa, Octavio Paz - si alti auctori ai Americii Latine - nu ma va fi lasat nici ea indiferent, si cu ochi uneori invidios ii parcurg pe Fernando Savater ori pe Guido Ceronetti, amicii literari ai lui Cioran. A nu se uita ca, la terminarea liceului, facusem legamant cu mine insumi ca nu voi parcurge nemica, decat cursurile universitare, in limba materna, intr-atat ma scarbisera realismul socialist si limba de lemn a propagandei. Numai ca, vrand-nevrand, a trebuit sa mi-l calc, legamantul, fie intalnind personaje precum poetii Mihai Ursachi si Cezar Ivanescu, fie descoperindu-i pe eseistii si polemistii romani interbelici trecuti la fisierul S al bibliotecilor centrale, fie regasind spiritul acestora in cateva carti rare ce aveau sa se iveasca incepand cu anii saizeci: Viata si opiniile lui Zacharias Lichter de Matei Calinescu, Fragmentele despre cuvinte ale structuralistului Toma Pavel, Norii eminescologului Petru Cretia, Sarea pamantului de Mihai Sora, reflectiile shakespearologice ale lui Ion Omescu, o buna parte din operele noiciene, Jurnalul de la Paltinis, postfata lui Andrei Plesu la Lumea ca labirint, interventiile semioticesti ale lui Livius Ciocarlie, studiile atipice ale unui Cornel Mihai Ionescu s.a.m.d.
Exista cu adevarat o prapastie intre cultura occidentala si cea balcanica? Suntem greu de descifrat?
O fi existat, candva, problematizata intr-o povestire a lui Vasile Voiculescu, in Capul de zimbru daca nu ma insel. Acum, odata cu privatizarea si europenizarea intensa a Estului postbolsevicios, nu ne raman decat speculatiile retrospective pe atare tema. Pe de alta parte, sa fim vigilenti cu balcanismul nostru, construct intelectual mai cu seama, ori poetic strimitand la Anton Pann, Mateiu Caragiale, Ion Barbu, Paleologu si invitatia lui Kayserling adresata Romanilor in Spekrum Europas de a nu pedala excesiv pe latinitatea lor si a nu ignora mostenirea bizantina. In ea se va fi specializat profesorul Mircea Muthu de la Cluj. Ardealul si Banatul, chiar Bucovina, prin contactul secular cu Europa Centrala si civilizatia germana, is mai degraba mittleuropeice; Moldova, cu Basarabia, tine mult de Europa Rasariteana propriu-zisa - calcata de cizma cazacului, balegata de calul Tatarului si turtita de tancul Sovieticului -, fie si numai in gastronomie, pe cand Muntenia singura are un coeficient ridicat de levantinism, fanariotism, grecism, turcism, orientalism, nastratinism. Dar influenta franceza asupra spiritului public in Principate, datorata un pic si Fanariotilor, e masiva, asa cum au demonstrat si Pompiliu Eliade si Charles Drouhet. Cat de ebranlate sunt mentalitatile capsunarilor prin contact dur cu Apusul, asta-i pendinte macar de durata medie, daca nu de cea lunga. S-apoi Valahii dusi pe alte meleaguri, cu matca stilistica blagiana in traista, nu balcanizeaza si ei putintel Occidentul, pe alocuri, ca sa nu-i mai luam in calcul pe Rromii renomadizatori, ai environului poluatori cu resturi bio-degradabile.
Nu suntem greu de inteles nici de catre specialisti, care ne abordeaza multumita unor proceduri de cunoastere stiintifica proprii stiintelor umane, precum profesorii Malorie, Katherine Verdury, Marianne Mesnil, etnologi ai practicilor carpatine, ori Claudio Mutti, guÈnonianul admirator al unor Vasile Lovinescu, Vasile Mota, Marcel Avramescu, Mircea Eliade si Anton Dumitriu, sau tatal doamnei Helene Lenz, discipol al compatriotului nostru Matila Ghyka.
Nu suntem greu de inteles nici de omul occidental mediu, ce, pentru a ne pricepe mesagerii parasutati pe solul sau, va recurge la clisee, stereotipii, zvonerii, asimilant cuvintele "rrrom" + "roman" si atribuindu-le tuturor posesorilor de pasaport valah aptitudini hotesti. Graiesc din experienta proprie: un functionar marunt al Bibliotecii Nationale Alsaciene, cand nu dibuia o carte venita din depozit, ma intreba daca nu cumva am ciordit-o eu, "fiindca, se stie, Rromanii au manglitul in sange".
Cum vi se pare viata politica actuala: europeana, penibila, neprofesionista, barbara, gilcevitoare, normala?
Europeana, penibila, galcevitoare, normala - da, o gasesc asa, pleonastic exprimandu-ne. Iar neprofesionista si barbara, nu. La politichie, la viata cetatii, la treburile statului, participa oamenii mai putin in functie de studii si pregatire profesionala, cat de interese private pe care trebuie sa le camufleze in interese generale. Nu avem facultati sau scoli profesionale de politicieni, fiindca nici macar nu e nevoie de asa ceva. Politicarii invata rudimentele politichiei din mers, la fata locului, politicand, sforile tragand, locuri eligible cumparandu-si, cumetrii in functii vremelnice plasandu-si-i, aliante pasagere implementand, arta negocierii avantajoase insusindu-si-o experientialmente, limba gaunoasa la fierarul logopedic rafinandu-si-o prin periodica ascutire meseriasa.
Noutatea momentului ar fi victoria neasteptata a Basescului cu trecut sordid la ultimele prezidentiale, cu efectul mult asteptat - spargerea in cateva blocuri nu prea solide a a Statului Mos-Iliesc Bis, mai marea separare a puterilor, transparenta sporita a mediilor informationale si a jongleriilor financiare, slabirea Securistilor din SRI, fortificarea celora repliati in structuri economice, denudarea decisiva a lui Voiculescu-Crescent, insanatosirea relativa a CNSAS, revenirea in forta a lui Marius Oprea, ridiculizarea tismanenilor, decorarea lui Mircea Cartarescu, dezgolirea dosariala a lui Razvan Theodorescu si a lui Alin Teodorescu i tak dalse. Semne bune noul guvernamant are. Deocamdata.
Ce carte va obsedeaza in momentul de fata? Cind va aparea?
Se intituleaza "Dinspre ei si dinspre mine" si sta de citeva luni bune sa apara la Paralela 45. Probabil ca va iesi la inaintare, alaturi de mine, cu prilejul urmatorului targ de carte Gaudeamus, cand, pe cinste, ma voi bucura igitur, alaturi de Calin Vlasie si Lucian Pricop, editorii ei si ai mei. Adun acolo, intre altele, contributiile cioranologice, interviurile-mi de baza, ca sa nu le zic esentiale, si cateva excursuri exegetice: in treptowologie, lavastinologie, celanologie, varianta ruxandrina a deconstructiunii de lovilutii, ori jocurile prime + secunde ale Petrilaterului ion-barbuan. Ar mai fi si o editie a treia din "Le Chasseur des corbeaux", ce ma hanteaza mai abitir decat Hantea, urdurosul securijurist bahluiet de altadata, dar despre ea - botus & mouche cousue!