O explozie de culori ce te palmuiesc, te iau de guler, striga sau iti zambesc. Tablouri monumentale, fara titluri. Primul care ma intampina este Ovidiu Badila, cel mai mare contrabasist roman si unul dintre elevii preferati ai lui Sergiu Celibidache. Ma uit la contrabasul facut de Giacomo Zanfi la 1809 si parca il aud de pe panza cum suna. Din spatele zidului pe care e expusa seria cu Iisus, isi face aparitia autorul expozitiei "In memoriam Ovidiu Badila", deschisa pana pe 8 octombrie la Sala "Constantin Brancusi" din incinta Palatului Parlamentului, pictorul Virgil Faciu. In jeans, cu parul prins in coada, imi raspunde la intrebari cu un usor accent ardeleano-german. A parasit scarbit Romania in 1990, iar acum are propria-i galerie in centrul Münchenului si expozitii personale la Dresda, Köln, Monte Carlo sau Paris.
Stiu ca muzica interpretata de regretatul Ovidiu Badila si de studentii lui de la Academiile din Köln sau Basel v-a acompaniat culorile la zeci de expozitii. Cum v-ati cunoscut?
L-am cunoscut inainte de a pleca din Romania, de Pasti, printr-un prieten comun, Ovidiu Popescu. De altfel, gratie muncii lui de organizare si a Fundatiei Prigoana s-a nascut aceasta expozitie. Ovidiu a fost si a ramas, in continuare, in mintea mea, unul dintre cei mai mari contrabasisti ai lumii si cel mai mare prieten al meu. Numai ca n-am putut veni amandoi la Bucuresti, am venit numai eu. El s-a prapadit acum cinci ani. Avea 38 de ani. A facut un atac de cord. Fusese la control, dar nu avea nimic. Era intr-un turneu cu studentii lui, in Michaelstein, in Germania, si l-au gasit mort in camera de hotel.
De ce i-ati dedicat expozitia de la Bucuresti?
Pentru ca ultima oara cand a venit la mine in München, la galerie, am planuit o expozitie si o cantare in Romania. Venitul aici il gandisem ca pe o "cantare a cantarilor". Eu nu mai fusesem din '90. Ovidiu se mai intorsese in tara, avusese unele nemultumiri, dar isi dorea sa revina... E greu departe de tara. Chiar daca esti bine, tot beteag esti. Cand am venit acum cu camionul cu lucrarile, am rugat soferul sa opreasca dupa ce am trecut granita si am sarutat pamantul. S-a schimbat Romania. La Sibiu, n-am recunoscut decat dealul acela, in rest sunt lucruri imbunatatite. Peste tot.
Ati plecat in '90 cu sotia si cei doi copii. Cum v-ati hotarat?
M-am dus sa iau pasapoarte, tocmai se daduse liber la pasapoarte, si am trecut si pe la Uniunea Artistilor Plastici, unde se faceau liste cu cine votezi ca noi sefi ai institutiei, iar secretara mi-a spus ca toate actele contabile au fost distruse la revolutie. N-am inteles nimic. Deci, la pasapoarte era coada nasoala, ne-am lasat rand, la Uniune era balamuc... Am dat o fuga pana la oficiul de expozitii, unde de cinci ani de zile nu mi se daduse o sala din cele patru-cinci cate erau. Si-mi zice un tovaras: dom'ne, cat sunt eu aici nu faci nici o expozitie. Atunci, mi-am zis: ce cauti aici? Expozitie, nu, la pasapoarte ti-ai lasat rand, la Uniune e balamuc cu listele. Ia valea, ma, de aici. Nu? In Germania era sora mea, eu voiam sa ma duc la Paris, ca idee, dar nevasta-mea...
Cum ati reusit sa aveti propria galerie?
Eu nu am gandit-o ca o galerie, ci ca pe o expozitie permanenta. Se cheama Galeria Atelier 53 - 1953 e anul meu de nastere - pentru ca poate sa prinda si aerul de atelier, si pe urma iara se face galerie. De la inceput te gandesti la bani, pentru ca platesti o chirie de rasuna valea. In centru e superscump. Deci, munca iti trebuie si bani.
Si talentul? Care ar fi procentul?
Dar ce, crezi ca eu ti-l mai spun pe cel al lui Enescu? Cine stie, poate ca si ala care face un kitsch, are un dram de talent. Dementa creatiei e alta. E si talent, si treaba multa.
Foto: Lucian CURELARIU Care e reteta? Cum v-ati facut cota?
Eu v-am zis ca e treaba multa. Perseverenta este foarte importanta. La inceput, stateam intr-un apartament de trei camere, cu doi copii mici. Unde sa lucrezi? Dar, iti faci repede prieteni daca esti om ca lumea. Cand ma intrebau de unde venim, le raspundeam: din Draculasland. Dracula, Transilvania?, ziceau. Si atunci le veneau oile acasa. Daca as fi zis Romania, habar n-aveau pe unde vine.
Pana in '97, am locuit in Badsaulgau. E o zona plina de fabricute, foarte bogata si e zona care tine economic toata Germania. M-am imprietenit cu primarul, iar seful salubritatii orasului mi-era cel mai bun amic. La un moment dat, mi-au dat voie sa-mi fac atelierul intr-o incapere imensa pe care o imparteam cu doi armasari superbi. Unul costa vreo 300.000 de marci, celalalt, 500.000. Caii ramaneau acolo sase luni, dar cand plecau, imi ramanea cel mai frumos atelier. Cu lumina de sus, cu geamuri inalte. A trebuit sa-l vopsesc, si ce? Sase luni eram boier, dupa ce ca-i mai aveam si model fara sa platesc. Chestia e ca iti faci repede prieteni daca esti pus pe treaba. Daca esti pus pe dormit si pe oftat, nu-ti faci nici un prieten acolo. Si acum trec pe la München, si nu e unul sa nu treaca si sa nu cumpere. Intre timp, mi-am trimis lucrarile peste tot. Din '97 ne-am mutat la München, pentru ca fiica mea, Andreea, intrase la Academia de Arte, iar anul urmator ni s-a alaturat si fiul meu, Vincentiu, care a absolvit Inalta Scoala de Design. Ca a venit vorba de scoala, vreau sa va spun ca scoala romaneasca e dementiala. Am plecat dintr-o scoala buna. In Germania sunt mult mai specializati, iar pregatirea generala e foarte limitata.
Andreea a reprezentat Romania la editia Manifesta din 2004, dar stiu ca a expus si in tara. Lucrarile ei sunt o forma noua de expresie, care combina textul, cu imaginile proiectate. Care va sa zica, ce naste din artist...
Eu le-am zis amandurora sa nu se apuce de arta, dar nu m-au ascultat. Andreea are doua stipendii - burse - si a fost la Iasi, invitata sa expuna. Tineretul este foarte mult incurajat in Germania. Primesc burse, isi permit sa faca expozitii non-stop.
Cum v-a schimbat stilul de a picta locuitul in Germania?
Am plecat contorsionat de aici... Eu lucram cu bitum pentru ca n-aveam prafuri. Si-am stricat lucrarile, dar ce altceva sa fac? Daca trebuia sa pictez, trebuia. Pe vremea lui Ceausescu, pentru culori iti trebuiau aprobari speciale ca sa-ti cumperi cateva tuburi. Am plecat odata de acasa ca nebunul sa cer un alb, n-aveam un alb. Cand m-am trezit in Germania intr-o sala imensa, cu lumina, am vazut culoarea. Primele lucrari nici nu se pot vinde, sunt ale familei. Desprinderea s-a facut treptat si cu nervi. Sunt lucrari, sunt stari care nu se pot expune pentru ca se vede clar cat eram de enervat.
Cum v-ati descrie expozitia daca ati fi critic de arta?
Nu-i vorba de nimic altceva decat de sentimente. E vorba de sentiment tradus in culoare pe panza. Lucrarile n-au titlu. Ce titlu? Lucrarile nu sunt elaborate, sunt spontane, iar din cauza sentimentelor care sunt mai in prim-plan, lucrarile devin dinamice si sunt "laud", cum spune neamtul, vorbesc foarte tare. Bineinteles ca pe nemti i-am speriat. Oricum, ca-ti plac sau nu-ti plac, intri in dialog cu ele.
M-au impresionat cele din seria Iisus - coborarea de pe cruce, punerea in mormant, Inaltarea la ceruri. Literatura de sertar, cum s-ar zice, pentru ca pe vremea lui Ceausescu era o tematica de neexpus.
Am pictat Cristi de cand ma stiu. Pentru ca religia e coloana vertebrala. Eu trebuie sa am panze preparate, si cand vine inspiratia, vine. Tot asa ma duc si la biserica. Atunci am nevoie, atunci ma duc la biserica. Am fost repartizat la Iasi si tin minte ca ma duceam la 5 dimineata in biserica, la "Trei ierarhi". De frica de moarte am scapat de foarte multa vreme. Romanul insa nu a scapat de frica de moarte. Nu-i vorba sa se impace cu sine, cu Dumnezeu, nu-i vorba de asta. Ci de faptul ca moartea e normala. Iar eliberarea e o munca.
Aveti tablouri preferate sau e ca si cu copiii, le iubiti la fel?
Nu am lucrari preferate, ci le las in pace sa-si vada de viata lor. Mai ales ca se bazeaza toate pe spontaneitate, pe sentiment. E ca o traire - am trait, si a trecut. Iar daca ma enerveaza foarte tare, tai lucrarea si o arunc.
I-ati avut profesori pe Baba, pe Ciucurencu...
Da. Stiti ce faceau? Treceau prin sala si se uitau la ce lucrau studentii. Fara povesti multe. O corectura de cateva minute iti ajungea.
Alegeti sa-i etichetati cu cate o culoare. Ce culoare ar fi Ciucurencu, si ce culoare ar fi Baba?
Stiti ca albul si negrul nu sunt culori. Eu i-as trece la alb pe amandoi.