Evenimentul e mare, dar in legatura cu el nu mai sunt multe lucruri de comentat: caci recomandarea pe care Comisia Europeana a facut-o pe 26 septembrie Consiliului European de a valida admiterea Romaniei si Bulgariei in Uniune la 1 ianuarie 2007 era asteptata. Datele problemei se cunosteau, decizia fusese practic luata de ceva vreme, incat nimic nou nu s-a mai inregistrat acum, in afara stirii propriu-zise privitoare la publicarea Raportului: tara noastra face progrese rapide (ca si, cu un pas in urma, vecina de la Sud), in marea majoritate a domeniilor economice si sociale indeplinim criteriile de aderare, in functionarea justitiei mai e nevoie de ameliorari, mai trebuie sa luptam cu coruptia, in agricultura sunt restante s.a.m.d. Pe ansamblu: bilant foarte pozitiv, decizie asteptata, viitor promitator in interiorul "familiei europene".
Cat despre semnificatiile mai generale, politice, simbolice, istorice ale momentului, s-a vorbit si s-a scris si despre ele mult, cu precedentele ocazii, incepand cu deschiderea negocierilor cu Uniunea Europeana, la finele anilor '90, apoi cand au fost publicate rapoartele din ultimii ani, care indicau apropierea integrarii efective, si culminand cu ceremonia semnarii Tratatului de aderare, in Luxembourg, in 2005.
Si se va mai scrie, fireste, mult si entuziast, la sfarsitul acestui an si la inceputul urmatorului, cand se va consuma momentul aderarii. Dupa care vom incepe sa privim mai serios catre ceea ce avem de facut de-aici incolo, in interiorul organizatiei, profitand de ceea ce ea ofera si rezistand presiunilor pe care le exercita - nu doar politico-administrative, ca pana acum, ci in special economice (competitivitate, concurenta acerba etc.). Vedem deja constituindu-se - e drept ca inca timid, prea timid - un discurs public de acest tip, orientat spre viitor, mai tehnic, mai pragmatic ca atitudine, uneori sceptic, avertizand ca societatea romaneasca va trece nu numai prin rapide transformari in bine, ci si prin socuri de adaptare.
Acum, dupa ce data de 1 ianuarie 2007 a fost confirmata, poate ca ar fi momentul potrivit pentru a spune ceva si despre o anumita institutie, care a jucat un rol major in intregul proces: Delegatia Comisiei Europene la Bucuresti. Infiintata in 1993, Delegatia e - asemeni omoloagelor sale din alte parti - o institutie speciala, cu un statut foarte interesant si cu o misiune paradoxala: aceea a propriei sale disparitii! In sensul ca, urmarind si sustinand eforturile de conformare la standardele comunitare, reprezentanta Comisiei Europene dintr-o tara-candidata la integrare isi atinge scopul in clipa in care aderarea se produce, ceea ce atrage cu sine si desfiintarea oficiului. E un fel de ambasada temporara, dar cu mandat limitat. Odata cu indeplinirea lui, Uniunea nu mai are de ce sa fie reprezentata in tara respectiva, care inceteaza sa fie un partener extern, devenind un "membru al familiei".
Principalele misiuni ale Delegatiei sunt cea de "monitorizare" a tarii-candidate, deci de observare, de analiza si evaluare, si cea de interfata in procesul de asistenta si de sprijin pentru indeplinirea obligatiilor asumate prin negocierea cu Bruxelles-ul. E vorba - deci - despre o ambasada mai activa decat cele obisnuite, retinute in a se pronunta asupra politicii interne din statul in care functioneaza. Dimpotriva, Delegatia de-asta a si fost deschisa: ca sa se pronunte, ca sa intervina, ca sa colaboreze cu guvernantii si cu intreaga societate pentru a aduce tara respectiva in "familia" in care si-a manifestat dorinta sa fie acceptata.
Condusa mai intai de daneza Karen Fogg, in perioada 1993-1998, apoi, ad interim, de olandezul Andre Lys, echipa Delegatiei Comisiei Europene la Bucuresti l-a avut in frunte din octombrie 2001 pe britanicul Jonathan Scheele. O personalitate remarcabila si un personaj atasant, care merita o schita de portret. Prezenta deopotriva distinsa si agreabila, are in spate peste doua decenii de cariera in slujba Comisiei Europene (din 1975), in functii care au oscilat intre diplomatia Uniunii si dimensiunea economica a organizatiei (inainte de a veni la Bruxelles, lucrase cativa ani in mediul de afaceri). Ajuns la Bucuresti, si-a asumat rolul cu mare seriozitate, cu exigenta ceruta, dar si cu un entuziasm nedisimulat de observator, de mediator si - mai mult - de participant la transformarea Romaniei. Ne-a invatat limba, pe care o vorbeste cursiv, cu un accent foarte simpatic (de altfel, e un poliglot: intre altele, vorbeste o franceza "sarmanta"!). S-a implicat intr-o multime de proiecte, si atunci cand era obligatoriu s-o faca, dar si in situatii in care putea evita sa-si piarda timpul in intalniri de tot felul, la simpozioane si alte dezbateri publice, la mici festivitati in provincie. L-am intalnit si l-am ascultat in imprejurari diverse si mi s-a parut intotdeauna ca disting, dincolo de subiectele concrete, o mare afectiune pentru tara pe care o ajuta sa progreseze si - abia perceptibila - o unda de autoironie trista. Caci "Mister Europe la Bucuresti" a stiut tot timpul ca devotiunea sa va conduce inevitabil catre acel paradox: succes maxim = sfarsitul povestii! Delegatia Comisiei Europene la Bucuresti se va inchide curand, dupa 1 ianuarie 2007...