Motto: "In Romania se intampla mereu lucruri foarte interesante, pentru ca nu se intampla niciodata ce trebuie."
Un text cunoscut doar catorva prieteni ai regretatului Aurel-Dragos Munteanu a fost publicat in Jurnalul National. Micul serial mi-a amintit de perioada in care Aurel semna in Flacara o rubrica intitulata Cronica institutiilor. Cum epoca era cum era iar Aurel a fost intotdeauna mai aproape de structura compartimentata si labirintica a eseistului decat de cea a gazetarului, mi-a luat ceva vreme sa ma dumiresc unde bate, desi banuiam. Ardelean prin educatie, om cu patima constructiei (la un moment dat a crezut ca poate face din Tribuna scolii o publicatie de care avea nevoie scoala, ca institutie), Aurel incerca sa transmita un semnal de alarma: institutiile istorice isi pierd din credibilitate.
Neincrederea in institutii s-a acutizat periculos in perioada postdecembrista. Chiar si acolo unde sondajele invita la optimism, increderea in respectivele institutii e inselatoare. Biserica Ortodoxa Romana, prin Secretarul General al organizatiei sale de baza, Prea-de-tot-fericitul Teoctist, reuseste sa blocheze cercetarea dosarelor clerului, dar sondajele spun ca lumea are inca incredere in biserica. Numai ca increderea de care vorbesc procentele sondajelor e mai degraba in partea nelumeasca a bisericii, decat in institutia pastorita si servita indoielnic de atatea semne de intrebare.
Increderea in Armata e atinsa si ea de un proces similar. Implicarea unor inalti ofiteri in jocuri politice si lipsa de resurse adecvate pun la grea incercare pe cei aflati sub steag. E o nedreptate ce poate costa scump la un moment dat.
E mult mai usor sa vorbesti despre credibilitatea Monicai Macovei (oricati dusmani ar avea si oricate erori ar face sub presiunea obiectivelor pe care le are de indeplinit) decat despre credibilitatea Justitiei. Exista gazetari credibili prin mai fiecare publicatie, dar credibilitatea presei, mass-mediei este azi sub nivelul marii.
Uniunea Scriitorilor are nevoie de aproape 17 ani pentru ca doi eminenti carturari, deveniti academicieni dupa 1989, sa lase la o parte ce-i desparte si sa invite la discutarea spinoasei probleme a colaborarii membrilor Uniunii cu Securitatea. Numai ca poate fi prea tarziu, caci intrebarii puse de restul societatii - "Ce-ati pazit pana acum?" - nu i se poate da un raspuns acceptabil.
Dar pentru mine unul, o marturisire despre felul in care poti intra in Academia Romana bate toate recordurile. Stim cum se intra in Academie pe timpul lui Dej si Ceausescu. Stim atatea, ca am vrea sa le uitam. Asta nu inseamna ca printre nemuritorii romani nu se aflau si pe atunci minti si caractere de prima mana.
Incercand sa explice unui critic si istoric literar cat de mult i-a pasat in viata de consecintele fiecaruia din gesturile sale, dl D. Tepeneag scrie: "Am mers pana acolo incat am refuzat chiar si propunerea, facuta cu cele mai bune intentii, a prietenului meu Eugen Simion, si anume aceea de-a deveni membru al Academiei Romane", (Observatorul cultural, nr. 338, 14-20 septembrie 2006).
Nici una din acuzatiile ce i-au fost aduse Academiei, ca institutie, si dlui Eugen Simion (fostul si atat de respectatul meu profesor, coleg de baricada pe vremuri aprige si prieten, chiar cand nutrim pareri diferite), ca presedinte al institutiei, nu mi se pare mai devastatoare decat candida marturisire a dlui Tepeneag.
Cum, adica? Iesi seara la un gratar cu un prieten si spre desert ii spui "Tepe, te fac o Academie?". In numele carui mecanism, in numele carui set de reguli, in numele carui proces de propuneri, discutii si consens? Sa fiu bine inteles, in discutie nu se afla valoarea unui scriitor si multe din atitudinile sale, cu adevarat demne de respectul nostru, ci felul in care poti fi invitat sa devii membru al Academiei.
Sper ca e vorba de o neintelegere. Mi-as dori sa fie vorba de un giumbusluc publicistic. Poate e un fel prea dezinvolt de a impartasi amintiri, dandu-le, involuntar, o semnificatie alarmanta. Vreau sa cred ca dl Eugen Simion, autor si al unui superb jurnal - Timpul lecturii, timpul marturisii - il va invita pe prietenul sau D. Tepeneag la o cina in timpul careia sa-i explice, pe indelete, ca isi au si marturisirile o noima a lor, ca l-a inteles gresit si ca ar fi potrivit sa publice o precizare.
Dar, daca lucrurile au stat chiar asa cum le-a relatat dl Tepeneag (si cine imi da dreptul sa nu-l cred?), atunci bolovanul atarnat de gatul prietenului nostru comun, Eugen Simion, si de prestigiul si asa foarte subrezit al Academiei Romane poate cantari extrem de greu.