Un cititor imi reprosa ieri pe forum ca a scrie despre zimbetul dnei Stanoiu e ceva derizoriu, o tema de tip gaura cu care incerc sa umplu spatiul din mijlocul unui covrig. Fara sa fiu convins ca e asa voi medita grav pe marginea prapastiei omenirii la cele patru-cinci miliarde de ani care ne despart de transformarea Soarelui intr-o pitica alba. Povestea incepe brusc acum patru, cinci miliarde de ani cind, aflu dintr-un documentar de pe National Geographic, numit „Planeta la control", Terra se ciocneste de Luna si din acel moment isi incepe evolutia geologica. Trec vreo doua miliarde de ani si apar cruste de granit solidificat, mai trece vreun miliard si apar protocontinentele in timp ce nucleul de nichel pare sa se fi acoperit in intregime de coaja uscata. Cool! Milioanele de ani trec incet, nimeni nu se grabeste, apar si dispar dinozauri, ihtiozauri, etceterozauri, placile continentale se apropie si se indeparteaza anapoda pina cind Terra pare sa se linisteasca si sa-si faca o atmosfera de ozon numai a ei. Asta pare sa fie propice vietii si prin urmare in urmatoarele citeva sute de milioane de ani planeta noastra natala devine un loc excelent pentru bacterii si microbi. In timpul asta se formeaza munti, canioane, vai. Cu vreo zece mii de ani in urma apare o specie ciudata, omul, care in ultimele citeva mii de ani a avut citeva realizari importante precum tancul, vaccinul antirabic sau tirbusonul. Acum vreo cincizeci de ani a inventat televizorul, ceea ce nu e de colo. Cum credeti ca m-am simtit aflind toate astea? Oribil, evident. Ce sens are sa scrii despre aparitiile tv ale Stanoaicei si Tatoaicei in conditiile astea geologice?