PSD a tins in mod firesc sa fie coerent cu liderii sai in fiecare din etapele sale istorice dar prin aceasta a intrat in contradictie cu liderii capturati de istoria lor personala intr-o etapa anterioara a evolutiei tarii si partidului. In masura in care partidul a dorit ori a fost obligat sa reflecte spiritul societatii romanesti si sa raspunda asteptarilor ei in fiecare din perioadele care s-au succedat dupa marea schimbare de sistem declansata in 1989, el a trebuit sa isi gaseasca liderii adecvati. Intre acestia si cei care se aflau fie "inaintea" fie "in urma timpului" s-au nascut inevitabil contradictii.
Unii lideri s-au consumat total intr-o singura etapa istorica; aceea careia i-au corespuns. Ei au ramas in permanenta coerenti cu sine dar s-au defazat in raport cu o societate care evoluand s-a schimbat. O atare coerenta le-a dat autenticitate si credibilitate (cel putin credibilitatea legata de predictibilitate) dar le-a confiscat eligibilitatea, ei incetand a fi alternativa politica. Altii s-au schimbat de la o etapa la alta urmand cursul schimbator al societatii in incercarea de a o servi cat mai bine. Acestia au aparut, insa, incoerenti cu sine si deci, nesiguri desi credibili ca alternativa politica utila. Schimbarile de mesaj si atitudine bruste si aparent inexplicabile sunt totdeauna suspecte. Asemenea lideri obtin voturi numai in lipsa de altceva mai bun ori in situatiile limita in care trecutul nu mai conteaza.
Problema punerii in acord a liderilor - fara de care un partid ramane doar un set inert de mesaje ideologice - cu timpul istoric mai evidentiaza doua fenomene opuse. Pe de o parte este situatia celor care desi vor si pot din punct de vedere intelectual sa se schimbe nu mai pot scapa din prizonieratul propriei biografii. Pe de alta parte, este vorba despre personalitatile care nu sunt simbolul eclatant al nici unei epoci, dar care evoluand transparent, logic si in ritm potrivit pot sa isi pastreze si coerenta cu sine si coerenta cu societatea. De regula pretul este sacrificiul intereselor personale.
Liderii tranzitiei din anii "90 - revolutionari sau restauratori, ai reformei sau ai contra-reformei de sistem - au fost puternic ideologizati, in mod natural excesivi si in esenta, abuzivi. In fond, orice revolutie este un abuz - abuzul care se legitimeaza pe sine; abuzul de drepturile limitate de o anumita ordine spre a rasturna acea ordine si a o inlocui cu alta.
Una din dimensiunile tranzitiei a fost acumularea primitiva de capital, respectiv transformarea capitalului social in capital financiar prin mijloace inacceptabile moral dar posibile in conditiile slabiciunii statului. Adesea nu inclinatia spre frauda a unor lideri altminteri dedicati luptei pe baricadele publice ci confuzia dintre bunul public si cel privat care s-a facut totdeauna din inaltimea acelor baricade, explica asemenea derapaje. In lumina ordinii pre si post revolutionare ele au fost numite coruptie.
Multi dintre imbogatitii revolutiei au dorit sa devina oameni onorabili. Dorinta sincera cu atat mai mult cu cat, odata cu linistirea apelor si domolirea patosului revolutionar, nevoia ordinii ajunge sa prevaleze. Cand aduni o anumita avere din revolutionar devii conservator; din haiduc, serif. Lucrul poate fi facut daca lumea nu intreaba cum s-a ajuns la primul milion. Romanii nu au avut nici gustul nici intelepciunea sa renunte la o atare curiozitate. Integrarea in UE a acutizat intrebarea intrucat comunitatea europeana nu poate asigura coerenta intereselor nationale si individuale in conditiile unei diversitati culturale atat de mari decat prin impunerea unor reguli de conduita stricte. Intrarea in sistemul statului de drept a unei Romanii corupte risca sa viruseze ordinea europeana.
Liderii revolutionari au fost atacati in calcaiul coruptiei de liderii legitimisti ai post-tranzitiei. Legitimismul moral al unora dintre ei a folosit, insa, instrumentele conservatorismului, fapt pus pe seama colaborarii lor cu regimul pre-revolutionar. Nu lipsa de adecvare la nou sau de apetenta pentru modernitate a acestor lideri, ci permanenta nevoie de a-si explica trecutul pre-revolutionar le impune anumite ezitari politice, la fel cum proiectele liderilor revolutionari sunt circumscrise fatal de obligatia de a-si explica averea post-revolutionara.
Contradictiile dintre liderii PSD nu sunt asadar expresia luptei dintre generatii ori a "bataliei pentru ciolan" (respectiv pentru putere intr-un partid fara putere), ci a efortului de sincronizare a destinelor individuale cu cel social. Intrarea in UE aduce o noua sfidare. Aceea de a recupera nu atat diferenta de dezvoltare cat pe cea de modernitate dintre romani si Occidentul european. Pentru asta trebuie un nou PSD si lideri nu noi, ci adecvati. Coerenta lor cu pariul european s-ar putea sa ii puna in contradictie cu fondul antropologic romaneasc, dar cu certitudine ii aduce in conflict cu prizonerii timpurilor trecute, adica cei care isi pericliteaza viitorul daca nu tin seama de propriul trecut. Acestia fie vor trece in ariergarda pentru ca avangarda sa avanseze, fie vor fi eliminati de istorie.