De 15 ani, Romania face intruna reforme. Dar oare ce masuram noi: timpul sau faptele? N-are nici o importanta cati ani au trecut. Important este ce au lasat acesti ani in urma lor.
Anii pot lega intre ei si infaptuiri, dar si amanari. Iar noi am dovedit ca, in toti acesti ani, am alunecat deseori spre amanari. Desi au fost si multe infaptuiri.
Acum, cu trei luni inainte de 1 ianuarie 2007, nu mai e timp pentru alte amanari. E momentul sa devenim parteneri de incredere ai tarilor din Uniunea Europeana.
N-are sens, cred, sa tot privim inapoi si sa ne facem reprosuri pentru amanarile de pana acum. Nici sa cautam vinovati. Are sens insa, acum, sa vedem cum pot fi indreptate lucrurile strambe din economie.
Trecerea a sute si sute de mii de oameni, in contextul tranzitiei, din intreprinderi de stat in intreprinderi private a adus rareori si schimbari de esenta in continutul muncii, in raporturile salariati-patroni, in legatura dintre masa de salariati si intreprinderea care i-a angajat. De multe ori, vinovati pentru aceasta inertie fiind chiar patronii, acei patroni incapabili sa-si imagineze ca intre cel care angajeaza si cei angajati pot exista si alte legaturi, bazate pe un parteneriat activ, cu totul diferite de falsa supusenie din intreprinderile socialiste. Prea putini au inteles ca din cauza acestui fixism, mostenit de la vechiul regim, au pierdut multi bani. Cei care au inteles, chiar daca mai tarziu, s-au salvat. Multi insa nu s-au putut salva.
Ar fi o eroare grava sa afirmam ca nu exista in Romania de astazi intreprinderi cu capital privat in care sa fie cunoscute si aplicate legile capitalismului modern. Dar tot atat de adevarat este faptul ca sunt putine. Cele mai multe insa vin dintr-o cu totul alta lume: cea a copilariei capitalismului. Sub aceasta incidenta, trei crize lovesc, in prezent, majoritatea companiilor cu capital privat de la noi: 1) supraextinderea - in sensul ca au fost ingramadite laolalta nenumarate tipuri de activitati, fara nici un gand rational de specializare; 2) ignorarea parteneriatului cu salariatii in favoarea unei distantari scrobite, chiar inflexibile; 3) tendinta de a ajunge repede la castiguri fabuloase, ceea ce ii impinge pe patroni sa le repartizeze prea putin din profit celor impreuna cu care il fac, si din aceasta cauza profitul se diminueaza continuu. Intr-un climat economic prea putin favorabil, patronii firmelor private pun si ei umarul la rezultatele cu mult sub posibilitati pe care le obtin. E cert: mai au mult de invatat. O alta perspectiva, la fel de nociva: repartitia e dominata de egalitarism. Nu de egalitate, ci de egalitarism. Idei ramase in memoria colectiva. Asa ca trecerea de la colectivism la individualism, la manifestarea initiativei individuale si a riscului personal li se pare multora o treaba prea complicata. Activitatea colectiva, cu care s-au deprins, e cu totul altceva: greutatea se mai muta de pe un umar pe altul, chiar fara sa se observe, o cadenta pierduta se camufleaza, bunurile dobandite se impart cat de cat egal, cu diferente nesemnificative, asa incat si cei care incurca lucrurile isi primesc partea. Iar daca nu le ajunge, mai ""ciupesc"" din ""oala comuna"". Aceasta obisnuinta, de care acum unei bune parti a populatiei ii vine greu sa se desparta, prelungeste supravietuirea vechilor structuri.