S-a citit poezie foarte buna la festivalul "Zile si nopti de literatura" de la Mangalia, aflat la a cincea editie. Uneori, o poezie chiar exceptionala. Nu voi da nume, pentru ca in fond e vorba de gustul meu si vreau sa menajez eventualele susceptibilitati ale celor vizati. Una peste alta, a fost, in privinta poeziei cel putin, un festival peste nota sapte. Si asta chiar in conditiile in care lecturile de la hotelul "President" au adunat poeti din toate colturile Europei. Motive de bucurie, deci.
Si totusi... Am avut la un moment senzatia ca asist la o reuniune de autisti. Asta pentru ca, exceptand doi sau trei gazetari locali, nu exista in sala nici un spectator din afara celor invitati oficial la festival, nici un "civil" dornic pur si simplu sa asculte poezie, sa vada in carne si oase poetii (repet, unii exceptionali). "Eu scriu. Cine ma citeste?", era, daca nu ma-nsel, tema uneia din editiile trecute, o tema-intrebare a carei dureroasa actualitate am resimtit-o din plin si-n acest an. Ne citim, admiram, aplaudam noi intre noi, Publicul e - vorba lui Kundera - in alta parte.
Intr-una din pauzele de cafea, am iesit pe plaja din fata hotelului. Desi vremea era splendida, marea calma si calda, pe nisip abia daca puteai numara vreo sapte-opt persoane. La cativa metri de mal plutea un pescarus. A plonjat in apa de cateva ori, dar se pare ca n-a prins nimic, indepartandu-se, urmarit de privirile plictisite ale celor sapte-opt tolaniti la soare. Mi-a venit in minte alegoria cu "Albatrosul" lui Baudelaire si m-am gandit la "pescarusii" lirici care, la hotelul "Prezident", plonjau superb in apele poeziei. Insa spre deosebire de pescarusul de pe plaja, la care se uita totusi cineva, pe poeti nu-i privea nimeni.