Televiziunea Romana - pana mai ieri doar una si de stat - a implinit cincizeci de ani de existenta. Cu mare fast si cu o mie de invitati, conform propriilor declaratii, beneficiind de prezenta conducerii bicefale a Romaniei actuale, dar si cu concursul generos si zambacios al numerosi lideri politici, vedete ale scenei, marelui si micului ecran, muzicanti si traficanti de afaceri, fete si baieti de toate tipurile si gradele, au sarbatorit nasterea unei institutii care a adus ceva nou in viata romanilor: televiziunea si televizorul. Adica obiectul muncii si relatiile de productie. Radioul era deja o constanta in viata celor care trudeau prin satele si orasele, fabricile, ogoarele si santierele patriei, cand televiziunea venea sa ne ridice nivelul de informare. De trai bun, bunastare spirituala si "lupta impotriva imperialismului". Dincolo de nostalgiile legate de trecut, ale tuturor si ale fiecaruia in parte, sigur ca pluteste o unda de tandrete duioasa legata de memoria trecutului. Asa si cum s-au zbenguit reporterii si reporteritele pangrattiene, ce, cum si cand am avut primul televizor, care au fost primele reactii sau preferinte. Si fiecare dintre participantii la aniversare a incercat sa rememoreze cate ceva din propriul trecut, asa cum fiecare dintre noi, acum, cand compunem aceste firave insailari, sau doar le citim, poate adauga cate ceva. Mici nimicuri ale fiecaruia, dar care coaguleaza farmecul discret al existentei laolalta. Asa cum a fost, cu bune si rele. Televiziunea a insemnat o noua scoala a privitului. Imaginile au introdus o noua forma de a da contur imaginatiei noastre. Pe linga sunete si cuvinte am perceput forta coplesitoare a imaginilor: de atunci lumea este mai altfel. Lumea tiparului de la Guttenberg si cea a ascultatului de la Marconi au capatat o alta consistenta prin aparitia televiziunii. Nu intram in detalii, cand si in ce context politico-ideologic a aparut televiziunea in Romania. Ca a fost un instrument de propaganda sau de manipulare mai mult decat unul de informare corecta sau educare. Insistam asupra faptului ca aparitia televiziunii romane ne-a racordat, cum, necum, la "trend"-ul unei modernitati. Departe de a fi doar un "aparat electrocasnic", televizorul a deschis privirile noastre catre lume. Dar ne-a indepartat de noi insine. A fost bine, a fost rau, ceva am castigat, ceva - cat? - am pierdut. Una peste alta - si includem aici si "boom"-ul de dupa '89 - am fost/suntem mai bine informati, avem mai multe oferte culturale, sportive, de divertisment etc., ba chiar si canale specializate unde fiecare isi poate satisface preferintele de tot felul. Am accentua insa unul dintre cele mai mari pericole oferite de aceste nevinovate aparate ce stau in casele noastre si au intrat in familie. Faptul ca stam si ingurgitam pe nemestecate toate stirile si noutatile de ultima ora, faptul ca nu reusim sa ne dezlipim de sumedenia de oferte de toate felurile, ne face vulnerabili fata de propria noastra fiinta. Mai avem timp si stare pentru meditatie sau ganduri care sa ne dea un sens mai inalt propriei existente? Mai suntem noi insine, noi insine, sau doar o suma de "informatii", "stiri", "programe" si "emisiuni" care inlocuiesc propria viata launtrica? Iar de la un punct inainte, comoditatea, oboseala, obisnuinta si singuratatea in fata micului ecran ne fac indiferenti la "corola de minuni a lumii".
Sigur ca amintirea unui sovietic "Temp 2" sau a unui romanesc "Grigorescu"/"Luchian" - "Cu piese japoneze, am avut o cunostinta la Electronica..."- ne pot face sa retraim frumoase clipe de odinioara. Cand eram mai tineri si Gigi Dej - formula scurta ii apartine impenintentului Luca Pitu, care nu apare pe la televiziuni, dar scrie si gandeste minunatii scripturale - inca nu-i scosese pe rusi din Romania si nici puscariile pline ochi de "dusmani ai poporului" nu beneficiau de "Varietatile" de duminica seara cu Andreescu si Puiu Calinescu. Poate ca cei mai tineri ar intelege mai greu cum a fost posibil ca TVR sa functioneze doar doua ore pe zi la un moment dat, cum atat de greu ar fi de inteles pentru un occidental sa priceapa cum un aparat poate sa functioneze si cu cateva piese lipsa. Toate aceste "neintelegeri" au facut si fac specificul nostru dulce-amar, vesel-trist ce ne salveaza intr-o eternitate efemera. Cum am trecut si noi prin TVR, cum avem si noi amintiri frumoase de la etajul 11 - cea mai mare satisfactie, cititul dis de dimineata al maldarului de ziare, pret de o ora, cand inca "personalul de serviciu" abia aparea - dorim actualei echipe manageriale si tuturor angajatilor, in cap cu "conducatorul auto" Iulica, multe bucurii, spor in toate cele si emisiuni cat mai atractive. Nu e mare lucru, dar nici simplu nu este. Televiziunea, cu teribila ei forta de penetrare in case si in suflete, ne poate solidariza, atunci cand coltii insingurarilor de tot felul ne indeparteaza unii de altii.