S-a discutat recent, sub auspiciile revistei "Cuvantul", despre posteritatea lui E. Lovinescu. Invitat de Mircea Martin, directorul revistei, sa spun ceva, alaturi de N. Manolescu, despre acest subiect, am recitit cateva din articolele marelui critic
S-a discutat recent, sub auspiciile revistei "Cuvantul", despre posteritatea lui E. Lovinescu. Invitat de Mircea Martin, directorul revistei, sa spun ceva, alaturi de N. Manolescu, despre acest subiect, am recitit cateva din articolele marelui critic, cum ar fi de pilda acelea despre modernitate si sincronism sau insemnarile sale despre Arghezi, Bacovia si Ion Barbu. Rezista? Nu s-a asezat praful peste ele, n-a fost, oare, discursul sau critic atins de legea mutatiei estetice? Rezista, discursul critic este viu, bine articulat, frumos, putem spune, prin exactitatea lui. Dar posteritatea lui critica? Cum il privesc generatiile actuale pe E. Lovinescu, criticul care n-a vrut sa fie decat critic literar, nimic mai mult, dar nici mai putin decat atat, cum singur zice. Prima generatia postlovinesciana (Pompiliu Constantinescu, Serban Cioculescu, Vladimir Streinu, G. Calinescu, Perpessicius, Tudor Vianu) respecta conceptul de autonomie a esteticului si-l aplica in exercitiu critic propriu-zis. Este unitara si in ceea ce priveste desfacerea criticii literare de ideologie, in sensul ca judeca opera in functie de valorile estetice, nu de mesajul ei ideologic. Se despart, cu alte vorbe, de vechea critica de directie de care se despartise intai (dar nu de tot) chiar maestrul lor spiritual, E. Lovinescu. Seria despartirilor continua, semn de vitalitate in critica literara. Cel mai radical este G. Calinescu care nu mai separa critica sincronica de critica istorica si recupereaza, estetic, literatura clasica. Istoria din 1941 este, in fond, o infirmare sclipitoare a teoriei mutatiei pe care, de altfel, tanarul critic o combatuse in primele sale articole din anii '20. Avea dreptate s-o faca pentru ca legea mutatiei actioneaza in sfera literaturii in chip diferentiat, nu ca o fatalitate. Multe, cele mai multe scrieri intra, asa cum zice E. Lovinescu, in osuariile istoriei literaturii, dar trebuie sa recunoastem ca sunt altele care rezista timpului si satisfac gustul estetic al generatiilor succesive. G. Calinescu a inteles repede aceasta dialectica subtila si a reconstituit din punct de vedere critic literatura veche, remarcand faptul ca "rasaritul" n-a fost intotdeauna vegetativ spiritual si ca, din intalnirea dintre Orient si Occident in spatiul carpato-danubian, a putut iesi o sinteza de multe ori originala. La fel au procedat Vladimir Sterinu, Serban Cioculescu si chiar cel mai fidel dintre lovinescienii din aceasta generatie, Pompiliu Constantinescu. Serban Cioculescu a scris o biografie a lui I. L. Caragiale si, apoi, un sir de studii analitice despre opera acestui dramaturg pe care E. Lovinescu il considera depasit de timp. Vladimir Streinu a publicat studii despre "Clasicii nostri", iar Perpessicius s-a consacrat din 1933 pana la moarte editarii lui Eminescu.
Despartirea a luat uneori forme mai radicale. G. Calinescu l-a numit, intai pe E. Lovinescu "cel mai mare, daca nu unicul critic roman" (1930), apoi, in 1937, ii contesta toate teoriile si chiar moralitatea critica. Dupa moartea lui Lovinescu scrie insa un articol in care declara ca E. Lovinescu va rezista in literatura romana cata vreme va rezista limba romana. Istorii complicate, istorii, totusi, frumoase pentru ca oamenii de valoare au trecut, in cele din urma, peste umorile lor si au recunoscut ceea ce merita recunoscut. E. Lovinescu a fost din acest punct de vedere un model intelectual. Si-a invins, cum zice el, psihea si a invins idiosincrasiile resemnandu-se in fata adevarului estetic. Ce s-a intamplat dupa 1945 cu acest mare critic este o poveste lunga si dramatica. Proletcultistii l-au atacat orbeste, ca si pe Maiorescu si G. Calinescu, si l-au scos practic din viata literara romaneasca. A trebuit sa treaca doua decenii si mai bine pentru ca numele lui sa poata circula din nou si scrierile lui sa poata fi editate.
Repet intrebarea: ce spune azi E. Lovinescu generatiilor tinere? Prin ce este actual in postmodernitate (epoca in care toate conceptele sunt puse in discutie) autorul Istoriei literaturii romane contemporane? Exista, cred, doua paliere sau doua circuite ale posteritatii unui scriitor: a) posteritatea istorica propriu-zisa si b) posteritatea in planurile de profunzime ale culturii. Posteritatea istorica, in cazul lui E. Lovinescu, a fost accidentata si asa a ramas si dupa 1990 cand s-a pus din nou in discutie autonomia esteticului. A fost pusa si a fost vehement contestata. Incercarile unora (printre care ma prenumar) de a apara acest concept au fost respinse cu o vehementa si mai mare. S-a pronuntat chiar termenul de tradare, cu justificarea ca, daca nu faci politica in literatura si prin literatura, tradezi morala si tradezi chiar natiunea... Asa ca E. Lovinescu, ideologul liberalismului si partizanul incoruptibil al autonomiei esteticului, are inca dificultati de receptare. Cealalta posteritate, de profunzime, este mai linistita si mai solida. Gandim in fond literatura romana moderna cam asa a gandit-o si a clasificat-o acest mare critic. Operam in buna parte cu conceptele sale si, cand suntem mai scarbiti, descurajati de literatura, ne intoarcem la el. Degetul sau de lumina ne arata, ca si acela al lui Maiorescu, incotro sa mergem.


Despre autor:

Ziua

Sursa: Ziua


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.