O avalansa de dezvaluiri arunca de-a valma informatii, presupuneri si falsuri, naucind opinia publica. La fiecare infamie dovedita se adauga trei-patru suspiciuni, afectand grav opinia comuna in privinta unor biografii in realitate ireprosabile. Ca in bancul cu telefonul anonim la Securitate pentru a reclama ca vecinul Popescu mananca branza, un iacobinism orb si intransigent incearca sa impuna ideea dupa care oricine n-a facut puscarie in vremea lui Ceausescu merita s-o faca acum. Am auzit la o ora de varf aberatia dupa care institutele de cercetare ale Academiei ar fi fost o colectie de sinecuri pentru securisti. Aproape ca mi-e jena sa explic un lucru elementar: ca aceste institute au fost exact ce le spune numele - grupuri de cercetare stiintifica, care au publicat sute de volume, unele excelente, zeci de reviste absolut respectabile - ba chiar, adesea, au adapostit savanti de mare valoare cu dosar de cadre "nesanatos". Ca aveau si ele - asemeni tuturor institutiilor - politrucii, turnatorii si securistii lor, nu incape indoiala, dar de aici la a pretinde ca simplul fapt de a fi fost cercetator intr-un institut academic ar reprezenta un indiciu infailibil al colaborarii cu Securitatea ramane o nerozie - sau o intoxicare.
De mult ma intreb daca e corect sa ne preocupe doar cui anume erau adresate delatiunile si mai deloc cultura generalizata a delatiunii. Un angajament de a denunta periodic si constant era inca si mai infamant decat explozia de invidie, furie sau ura care il indemna pe un altul sa reclame la Cadre sau la Partid. Dar rezultatul putea fi acelasi sau chiar mai grav, asa ca intentia delatorului nu e cu nimic mai putin infama. Parte integranta a unei politici de incurajare a delatiunii, prelungite si confortate de exorcismul ritual al "criticii si auto-criticii" in sedinte - de partid, de sindicat, de UTC, de ce-or fi fost ele, reflexul turnatoriei n-a murit de tot. Cat il retraim azi, stiind sau nu, cat intervenim din autentica simtire morala ultragiata si cat - din aceeasi invidie coroziva si din traditia infierarii cu manie proletara, ramane inca de judecat.
Constat ca accentul s-a mutat pe nesimtite de la demnitari catre literati si intelectuali, cu precadere din zona umanioarelor, si se creeaza astfel impresia ca doar acestia ar fi avut netrebnica propensiune de a-si turna colegii si prietenii. Nimic despre inginerii de mine. Nimic despre secretare (cu toate ca, daca stiu bine, o secretara l-a denuntat pe inginerul Gheorghe Ursu); nimic despre mediile industriale. Evident, sansa ca nea Ghita de la magazia de scule sa fie azi personaj public e practic inexistenta, dar asta nu inseamna ca nea Ghita nu turna de zor, la concurenta cu administratorii de bloc si cu portaresele de la Universitate (aici chiar stiu ce spun). Cum nu inseamna nici ca acelasi nea Ghita nu racnea in 1990 - la ordin, dar foarte convins - "Moarte intelectualilor!". Iar riscul ca toata aceasta valva sa se reduca azi la aceeasi lozinca, sa reduca la tacere orice voce rationala si critica, si sa mladieze astfel opinia publica inspre un populism orb, nu e poate atat de departe cat pare.
In toata aceasta valtoare sunt din nou uitate cateva intrebari esentiale. Cati informatori, cati ofiteri acoperiti, cate cartite se regasesc in viata publica dupa 1989: in CFSN, in CPUN, in guvernul provizoriu, in guvernele ulterioare? Cati au fost reactivati in 1990 pentru mineriade, asalturi ale IMGB, Targu Mures? Cati - in presa?
Ambii tortionari care l-au ucis in bataie pe Gh. Ursu au devenit vicepresedinti de banca. Asta nu ne mai intereseaza, de cand am citit confesiuni ale unor jurnalisti sau istorici care, oricat vor fi fost de blamabili in trecut, nu au mai facut jocul Securitatii sau al succesorilor ei dupa 1989. Ma intreb chiar daca deconspirarea selectiva la care asistam, vizand de preferinta personalitati ale societatii civile, le aduce sa-si plateasca acum trecutul colaborarii cu Securitatea sau recentul refuz de a colabora cu mostenitorii acesteia.
Intr-o chestiune atat de grava ca deconspirarea mecanismelor represiunii, nimeni nu mai ia seama la critica surselor: cine spune, de unde stie ce spune, de ce spune, si deci cat de veridic - sau nu - este ceea ce ne spune? Trecutul nu e o prada usoara. E o aparenta inselatoare aceea ca scrierea istoriei ar fi la indemana oricui, fara metoda si fara experienta de cercetare. Nici macar Monsieur Jourdain nu facea proza fara sa stie, isi inchipuia doar ca face.