Razboiul impotriva terorismului a trezit inca de la inceput temerea pentru viitorul drepturilor individuale, in primul rand, al vietii private si libertatii. Imediat dupa evenimentele de la 11 septembrie 2001, America a adoptat The Patriotic Act. Noul tip de razboi neconventional, promovat de Administratia SUA, a dus la coborarea unor standarde care faceau mandria democratiei americane. Legislatia recenta care s-a extins in tarile cele mai periclitate include renuntarea in anumite situatii la focul de avertizare sau retinerea suspectului, pentru o perioada, fara mandat de la judecator. Masurile determinate de evolutia spre dementa a planurilor teroriste privesc insa, in primul rand, extinderea supravegherii la o scara intalnita anterior numai in state politienesti: camere care urmaresc ce se intampla in locurile publice, supraverificari, interceptarea comunicatiilor prin telefoane sau Internet, controlul bancar sever.
Se uita in general ca democratiile amenintate de terorism au fost nevoite de mult sa-si multiplice supravegherea pana la un grad ce parea straniu in alte parti. Israelul este exemplul tipic, dar se poate invoca si Marea Britanie. Cu gandul la pericolul atentatelor irlandeze, aici, pe continentul european, au fost de mult timp plasate camere de luat vederi in locurile publice. Cat de utile s-au dovedit a fi s-a verificat acum un an, cand a fost atacat metroul din Londra.
Orice om rational va intelege ca amenintarea terorista impune supravegherea sporita a circulatiei persoanelor, banilor si armelor. Drepturile omului si securitatea nu trebuie privite drept valori aflate doar in opozitie. Ar fi o viziune trunchiata, caci viata, siguranta fizica, dreptul de a nu fi santajat si amenintat, sunt de asemenea drepturi ale omului. Problema reala este cea a echilibrului. Unde se trage linia? Este oare firesc ca suspectul de terorism sa fie retinut luni de zile fara sa apara probe concludente? Pana unde poate merge in mod legitim supravegherea comunicatiilor? Pana la ce detalii pot fi cerute informatii despre pasagerii de avion? Adica, sunt ele necesare si proportionale in raport cu pericolul? Dezbaterea e aprinsa, controversele abunda nu doar intre specialisti si profani, intre responsabilii de securitate si responsabilii pentru drepturile omului, ci si intre performerii aceluiasi domeniu.
Asa cum exista pericolul ca organizatiile de drepturile omului sa repete mecanic lista regulilor recunoscute fara sa aiba in vedere schimbarea contextelor, la fel exista si amenintarea ca pericolul terorist sa fie invocat de institutiile de securitate in scopuri abuzive. In cazul democratiilor fragile, transformarea terorismului intr-un alibi devine aproape inerenta. Este si cazul Romaniei, unde recent serviciile si-au permis sa faca propuneri respingatoare: extinderea activitatilor economice, absolvirea de orice raspundere a angajatilor pentru vatamarea persoanelor ori a patrimoniului "in timpul exercitarii atributiilor si ale legii", ascultarea fara mandat de la judecator s.a.
Drepturile individuale si performanta serviciilor vor beneficia simultan daca se va reusi deparazitarea activitatii de securitate de sarcinile de sustinere politica si de interesele de afaceri. Elementul central al depolitizarii este introducerea principului care permite unui om urmarit de Securitate sa afle despre punerea lui sub supraveghere. Dupa o perioada de cateva luni, persoana impotriva careia nu s-a gasit nici o proba trebuie informata, cu scuzele de rigoare. Tentatia serviciilor de a face investigatii cu caracter politic se va reduce drastic daca la sfarsitul operatiei vor trebui sa dea explicatii.
Un alt aspect care pune dramatic in opozitie democratia si securitatea si care a devenit subiect de polemica in ultimele saptamani este prezenta ofiterilor acoperiti in presa. De ce ar fi acestia necesari prin redactii? In istoria recenta se pot documenta cel putin trei cazuri in care rolul lor a fost nefast. In cateva dezbateri privitoare la relatia Romaniei cu Republica Moldova, la Recomandarea 1201 si la MISA, ziarele si televiziunile au functionat ca la comanda, impotriva evidentelor si a judecatii juste. Cvasitotalitatea mijloacelor de presa independente au fost transformate brusc, probabil de catre ofiterii conspirati de care vorbea domnul Radu Timofte, intr-o singura voce. In schimb, nu au reusit sa preintampine rapirea colegilor lor de la Prima si Romania libera.
Atat succesele impotriva institutiilor parazitate, cat si insuccesele in domeniile de competenta arata de ce serviciile nu au de ce sa penetreze organismele vitale pentru democratie. Nu au ce sa caute nici in pozitiile de maxima demnitate publica, nici in presa si nici printre judecatori.