A murit unul din oamenii cei mai generosi, mai cumsecade si mai inteligenti din cati am cunoscut: profesorul Gheorghe Ceausescu, adica, pentru mine, Ghighi, asa cum ii spuneau apropiatii si probabil mai toti cei ce-l cunosteau. A murit prosteste, cum se intampla adesea, in mod ironic, cu cei mai destepti dintre noi. Inima, fragila din nastere, i-a cedat in urma unei enervari provocate de colegii din PPCD la o reuniune de partid.
Acest simplu fapt spune multe despre Ghighi Ceausescu: era un om care "punea la inima" necazurile tarii, era absolut dezinteresat in angajamentul sau politic si nu voia sa abandoneze barca unui partid invins. De multe ori schimbasem ironii pe tema submarinului cu panze al crestin-democratiei romanesti. Nu credeam sa ajung sa vad in aceasta loialitate perdanta cauza principala a induiosarii ce ma copleseste. "Victrix causa diis placuit, sed victa Catoni" ("cauza invingatorilor e pe placul zeilor, dar cea a invinsilor e agreata de Cato"), spune Lucan intr-un celebru vers al "Farsaliei", pe care l-am discutat indelung cu Ghighi si care i se aplica, iata, ca un fel de epitaf.
Intr-adevar, lui ii datorez formatia de latinist, adica partea cea mai de pret a educatiei mele intelectuale, morale si civice. L-am avut ca profesor particular de latina in ultimii ani ai dictaturii ceausiste si tot el m-a pregatit in 1995-1996 pentru probele de latina ale concursului la Ecole Normale Supérieure. Vorba lui Charles Péguy: "Le grammairien qui, une fois, la premiere, ouvrit la grammaire latine sur la déclinaison rosa, rosae, ne sut jamais sur quels parterres de fleurs il ouvrait l'ame de l'enfant" ("Gramaticul care a deschis o data, pentru prima oara, gramatica latina pe declinarea rosa, rosae, nici nu stie asupra caror covoare de flori a deschis sufletul copilului"). Desigur, Ghighi Ceausescu era cu totul altceva decat un "gramatic" si stia perfect ce oferea cu generozitate, dar citatul din "notre cher Péguy" exprima mai bine decat as putea-o face recunostinta pentru un dascal exemplar. Si s-ar putea spune ca Péguy a murit si el "prosteste" - si eroic totodata - in primele zile ale razboiului din 1914.
Talentul pedagogic al lui Ghighi era fara egal. Nici nu simteam efortul de invatare. Era o placere extraordinara sa parcurg in compania lui textele Vulgatei si ale lui Cornelius Nepos, alese anume pentru usurinta cu care permiteau antrenamentul zilnic. Din cand in cand abordam scrieri mai dificile, precum Cicero sau Tacit, autori pe care i-a tradus admirabil in romaneste. De fiecare data exercitiile noastre de traducere serveau ca punct de plecare pentru ample discutii pe teme dintre cele mai variate: religie, filozofie, istorie, literatura, politica.
O data, in 1989, am dat de un episod din "Analele" lui Tacit, cartea de referinta pentru decriptarea tiraniilor de tot felul. Era vorba de persecutarea unui poet care nu avusese ca efect decat cresterea faimei sale: "punitis ingeniis, gliscit auctoritas", scrie Tacit ("persecutarea talentului ii creste autoritatea"). Ne-a frapat, fireste, asemanarea cu situatia lui Mircea Dinescu, pe atunci marginalizat si interzis din cauza faimosului interviu din "Libération". Tata semnase deja, impreuna cu alti sase scriitori, un mesaj de protest, dar a decis sa recidiveze, cand i-am aratat sentinta tacitiana. Si tot din Tacit, din "Istorii" insa, provenea ideea centrala a celui mai lucid articol publicat imediat dupa "revolutie" in revista "22": dupa disparitia tiranului (Nero sau Ceausescu) raman in continuare functionale structurile si retelele tiraniei, facand oricand posibile proiectele restaurative. Aceasta era viziunea, clara si lipsita de iluzii, cu care a pasit Ghighi Ceausescu in arena luptelor politice ale post-comunismului.
Ce i-a adus lui politica, in afara unui mandat de deputat PNTCD in 1996-2000? Avea oare rost sa-si puna in pericol sanatatea, pe care o stia fragila, de dragul unui partid fara sanse? In ciuda tristului sfarsit al carierei sale politice, cred ca Ghighi nu putea concepe viata in libertate fara o angajare activa in viata cetatii. Acest primat al politicului era evident in lectiile pe care mi le dadea in vremea dictaturii, dupa cum, ulterior, vocatia sa pedagogica a orientat intreaga lui activitate politica. Dascalul si politicianul erau inseparabili. Pana cand un "cancre" oarecare nu i-a dat cuvantul.