"Acum este un om liber", a spus Doina Cornea despre parintele Iustin Marchis, la sfarsitul discutiei televizate pe care acesta din urma a avut-o cu Gabriel Liiceanu. Acesta era si indemnul Mitropolitului Banatului Nicolae Corneanu atunci cand a recunoscut printre primii ca a colaborat cu Securitatea. A urmat initiativa Bisericii Ortodoxe Romane, care, in 1998, a emis o circulara prin care cerea prelatilor sa defineasca relatia lor cu Securitatea. Imediat dupa acest moment, alte nume incriminate au fost cele ale Arhiepiscopului de Alba Iulia - Andrei Andreicut, Episcopului Argesului si Muscelului - Constantin Calinic Argatu si Arhiepiscopului Tomisului - Teodosie Tomitanul, cel despre care istoricul Stejarel Olaru spunea ca a fost racolat de Securitate in 1986 si ca ar avea un dosar incomplet la CNSAS. Spectacolul cascadei de acuzatii si asumari care au avut loc in ultima vreme justifica cu varf si indesat demersul ZIUA de a publica fragmente insemnate din memorandumul scris de Episcopul polonez Jasna Góra, aparut pe site-ul oficial al Bisericii Catolice poloneze (http:// www.episkopat.pl). Este vorba de un tulburator memorandum referitor la colaborarea clerului cu Securitatea poloneza in perioada dictaturii comuniste. "Cu totii, avand constiinta pacatelor proprii, trebuie sa-i cerem lui Dumnezeu harul convertirii si pentru aceia care au intrat pe cararea misterului nelegiuirii. Trebuie de asemenea sa multumim Milostivirii lui Dumnezeu pentru usa deschisa tuturor celor care fac pocainta", spune episcopul Jasna Góra.
Introducere
In ultimul timp, in legatura cu publicarea unor materiale provenite din arhivele Institutului Memoriei Nationale, suntem martorii unei cresteri a interesului opiniei publice in privinta lustratiei clerului polonez. Biserica este acuzata ca ar dori ascunderea unui adevar dificil pentru ea, ca ar incerca sa-i apere pe cei raspunzatori de colaborarea cu serviciile de securitate si ca ar uita de victimele acestei colaborari. In consecinta, autoritatea Bisericii este contestata si credibilitatea ei este slabita. Prea usor se uita ca, in vremea totalitarismului comunist, intreaga Biserica din Polonia s-a opus statornic inrobirii societatii si a fost o oaza de libertate si de adevar.
Episcopii se impotrivesc pe buna dreptate lustratiei lipsite de principii clare, aceasta putand prejudicia grav pe multi membri onesti ai clerului, persoane consacrate si credinciosi laici. Din nefericire, o asfel de <<lustratie salbatica>> se practica, si produce prejudicii enorme persoanelor individuale si intregii societati.
Documentatia pastrata in arhivele IMN (Institutul Memoriei Nationale) dezvaluie o parte din intinsele arii ale inrobirii si neutralizarii societatii poloneze, prin serviciile de securitate ale statului totalitar.Totusi, aceasta nu este o documentatie completa si unica asupra vremurilor trecute. Pe langa raul neindoielnic, legat de functionarea aparatului de anchetare si constrangere, am fost martorii atitudinii unei mari multimi de oameni, intre care si oameni ai Bisericii, care s-au impotrivit cu hotarare raului si nu i s-au supus. De cele mai multe ori, astfel de atitudini, adesea eroice, nu au niciun fel de documentare scrisa.
Constatam o izbitoare disproportie in aratarea adevarului despre epoca trecuta: a adevarului despre calai si victime. Mii de angajati ai serviciilor de securitate au frant constiinta compatriotilor lor, executand o slujba rusinoasa si fiind retribuiti pentru aceasta. In decursul anilor, sute de mii de persoane au indeplinit functii de partid, de rang mai mare sau mai mic, facand sa dureze sistemul comunist impus natiunii. Astazi ei primesc pentru aceasta pensii si sunt intangibili. In schimb, cei "judecati" sunt victimele lor, dintre care o parte s-au supus intr-adevar represiunii si au trecut la colaborare, facand rau altora, dar mai intai de toate, aservindu-se pe ei insisi si frangandu-si propria constiinta, propria demnitate, propria viata.
Biserica nu se teme de adevar, pentru ca crede in cuvantul lui Iisus, ca adevarul elibereaza. Biserica nu se teme nici de lustratia corecta, daca acest termen descrie confruntarea cu un adevar dureros, care duce la curatire si impacare. De doua mii de ani, Biserica se impotriveste raului intr-un mod evanghelic, care nu distruge demnitatea altui om. Adevarul despre pacat trebuie sa-l conduca pe crestin la recunoasterea personala a vinei, la cainta, la marturisirea vinei- chiar marturisirea publica, daca este nevoie, si apoi la ispasire si reparatie. De la aceasta cale evanghelica a confruntarii cu raul, nu ne putem abate. Dimpotriva, in Biserica nu este loc pentru razbunare, revansa, injosirea omului, chiar daca este un om pacatos. Biserica lui Hristos este o comunitate de impacare, iertare si milostivire. In ea este loc pentru fiecare pacatos, care doreste sa se intoarca precum Petru, si doreste sa slujeasca, in ciuda slabiciunii, cauzei Evangheliei.
In acest Memorandum ne propunem sa amintim cum trebuie evaluata in lumina invataturii Bisericii colaborarea unor membri ai clerului cu organele de securitate ale statului comunist, care au actionat impotriva Bisericii intre anii 1944 - 1989. Dorim sa o facem atat din punct de vedere teologic, cat si pastoral.
Insa nu ne propunem sa condamnam pe nimeni, nici sa dam nume, ci dorim sa amintim principiile care ii leaga intotdeauna si in tot locul pe toti cei care cred in Hristos si apartin Bisericii Lui. Ne leaga deci si pe noi, autorii Memorandumului, pentru ca invatatura lui Dumnezeu ii priveste pe toti credinciosii. Ele ar trebui sa-i ajute pe cei interesati in evaluarea proprie si in felul cum ii privesc pe altii. Dorim sa-i chemam pe toti sa intre pe drumul adevarului in judecarea lor proprie si a altora, caci asa cere situatia in care ne gasim, si asta asteapta societatea.
Simpla apreciere a faptelor nu inseamna a da cuiva vreo sentinta. Dimpotriva, este o chemare la calea pocaintei. Totusi, fara o astfel de evaluare, rezolvarea unor probleme dificile nu este posibila.
1. Descrierea situatiei
Abordand problema evaluarii colaborarii unor membri ai clerului cu organele securitatii, trebuie amintit ca timpurile despre care vorbim au fost caracterizate prin persecutia Bisericii. Clerul de mir si cel calugaresc, fratii si surorile calugari, erau obiectul unui interes deosebit din partea autoritatilor comuniste de atunci. Erau deci timpuri in care Dumnezeu astepta o marturie raspicata, asa cum cere credinta in vremuri de prigoana. Trebuie afirmat cu claritate ca in acea vreme fiecare membru al clerului, in masura mai mare sau mai mica, era tinut sub observatie de autoritati sau chiar impins spre colaborare. Majoritatea covarsitoare a clerului s-a aratat demna slujitoare a lui Hristos, adesea platind scump pentru aceasta. Unii dintre cei persecutati au platit chiar cu viata lor. Marturia lor merita recunoastere din partea oamenilor, pentru ca datorita ei s-a zidit credinta noastra. Astfel de oameni ai Bisericii au fost multi, chiar foarte multi. Pentru ei vrem sa-i multumim astazi lui Dumnezeu cu glas tare.
In marile campanii care urmaresc dezvaluirea publica a comportamentului celor slabi, ar trebui ca, in numele adevarului, sa se vesteasca la fel de tare marturia preotilor care in ciuda multelor incercari i-au ramas credinciosi lui Dumnezeu, constiintei si Bisericii. Amintirea eroilor acelor timpuri si pretuirea comportarii lor este necesara pentru cantarirea intregii situatii, asa cum exista ea atunci. Este o indatorire stringenta, care revine fiecarei eparhii. Fiecare isi are eroii sai, si documentele pastrate furnizeaza mult material necesar pentru a se arata pe deplin eroismul lor. Credinciosii asteapta ca Biserica sa aduca la lumina viata acestor eroi. Este sarcina Bisericii si una dintre cele mai importante dimensiuni ale vestirii de catre ea a imparatiei lui Dumnezeu pe pamant.
Vorbind despre admirabila comportare a membrilor clerului in timpul comunismului, nu putem sa uitam de aceia care nu s-au ridicat la inaltimea chemarii la fidelitate, si s-au angajat intr-o colaborare mai mult sau mai putin constienta cu organele de securitate. Facand astazi evaluarea purtarii lor, ar trebui sa ne amintim ca numai Dumnezeu cunoaste in intregime imprejurarile si motivele pentru care au procedat asa si numai El poate sa-i judece cu dreptate. Nici macar ei insisi nu pot sa o faca, pentru ca, unele sunt criteriile - din punct de vedere psihologic si sociologic- dupa care s-au condus atunci, si altele - riguros obiective - dupa care trebuie sa-si evalueze comportarea astazi, cand nu mai exista nicio presiune externa. Dumnezeu asteapta de la fiecare dintre ei o asumare individuala a raspunderii pentru felul in care s-au comportat.
2. Evaluare religioasa si morala
Punctul de plecare in definirea principiilor religioase si morale ale evaluarii colaborarii membrilor clerului cu serviciile de securitate ale Republicii Populare Polone sunt declaratiile Episcopilor polonezi, mai ales rezolutiile celei de-a 106-a Conferinte Plenare a Episcopatului Polonez, din data de 24 ianuarie 1968. Primul act care trebuie luat in considerare in aceasta evaluare, este stabilirea masurii in care preotii au ascultat de dispozitiile ierarhilor lor. Ei au jurat aceasta atunci cand au fost hirotoniti.
Pozitia Bisericii fata de aceste probleme dificile a fost exprimata de Papa Benedict al XVI-lea cand s-a adresat preotilor in catedrala Sf. Ioan de la Varsovia: "In timpul Marelui Jubileu, Ioan Paul al II-lea, in repetate randuri, a indemnat pe credinciosi la pocainta pentru infidelitatile trecute. Credem ca Biserica este sfanta, dar sunt in ea oameni pacatosi. Trebuie sa respingem dorinta de a ne identifica numai cu cei fara de pacat. Cum ar putea Biserica sa excluda din comunitatea sa pe oamenii pacatosi? Pentru mantuirea lor s-a intrupat Hristos, a murit si a inviat. Trebuie deci sa invatam sa traim cu sinceritate o pocainta crestineasca. Practicand-o, marturisim pacatele proprii, individuale, in legatura cu ceilalti, fata de ei si fata de Dumnezeu. Trebuie sa evitam atitudinea aroganta de judecatori ai generatiilor trecute, care au trait in alte vremuri si in alte imprejurari. Este nevoie de o sinceritate smerita pentru a nu nega pacatele trecutului, dar si pentru a nu lansa cu nesabuinta acuzatii fara dovezi reale, fara a tine seama de diferitele conditionari din acel timp." (25 mai 2006).
Colaborarea cu dusmanii
a) principii generale
Dorim sa amintim ca o colaborare constienta si voluntara cu dusmanii Bisericii si religiei este un pacat. Aceasta constatare atrage dupa sine toate consecintele, privind atat marimea raului continut intr-o astfel de colaborare, cat si felul in care s-a itit din ea. Trebuie adaugat si faptul ca acesta este intotdeauna un pacat public. Chiar daca nimeni dintre credinciosi nu a avut cunostinta de el, totusi el a fost cunoscut de lucratorii serviciilor comuniste de securitate. Dumnezeu insa astepta ca fata de ei sa se aduca marturia credintei si a constiintei drepte.
Esenta raului colaborarii cu dusmanii Bisericii consta in subordonarea voluntara fata de puterea totalitara si punerea la dispozitia ei. O asemenea subordonare loveste direct in constiinta aceluia care se subordoneaza. El nu trebuie sa faca nimic altceva, simpla promisiune de loialitate fata de autoritatile ostile Bisericii si religiei este o lovitura data propriei constiinte. Organele de securitate ale Republicii Populare Polone, in ciuda aparentelor, nu erau interesate numai de informatiile ce le erau transmise, ci de a lega constiinta celui care a semnat colaborarea cu ei. El nu trebuia sa transmita nicio informatie; era suficient ca isi ducea viata cu constiinta tradarii pe care o savarsise semnand "contractul de colaborare" cu autoritatile care distrugeau valorile religioase si morale.
Colaborarea cu dusmanii Bisericii este un pacat public. O astfel de actiune are intotdeauna o dimensiune de scandal public, desi atunci avea loc intr-un cerc restrans de dusmani ai Biserici, care aveau contact cu cei cazuti. Astazi, dupa dezvaluirea de catre media, devine un scandal care distruge credinta in inima multor oameni, pentru ca asa actioneaza mecanismul raului.
O forma aparte a acestei colaborari o constituia delatiunea, adica transmiterea de informatii necesare organelor comuniste de securitate in scopul distrugerii oamenilor si grupurilor sociale. Raul delatiunii submineaza increderea sociala si in aceasta consta principala sa forta destructiva. El nu construieste, ci distruge. De delatiune se folosesc cu predilectie sistemele totalitare, care se sprijina pe violenta si incalcarea drepturilor omului.
Pacatul clevetirii
Daca informatia transmisa de catre delator dezvaluie fapte reprobabile ale altui om, delatorul savarseste deasemenea si pacatul clevetirii. O astfel de dezvaluire distruge intotdeauna bunul renume al altui om (Cf. Mt 18, 17). Mai mult decat atat, informatia transmisa poate fi punctul de pornire al distrugerii in continuare a cuiva care este slab. Slabiciunea lui, dezvaluita dusmanilor, este ultilizata impotriva lui. Astfel ajungem la asumarea responsabilitatii privind prejudiciul adus altora - membri ai clerului sau laici - ca urmare a faptului ca delatorul le-a dezvaluit partile vulnerabile.
In evaluarea pacatului delatiunii trebuie sa amintim acele elemente care au influenta asupra calitatii morale a faptei si asupra estimarii gradului de responsabilitate pentru ea. Cel mai important dintre acestea este obiectul actiunii, adica ceea ce se urmareste prin acea actiune. In delatiune, acel obiect este intotdeauna rau! Din acest motiv delatiunea nu poate fi justificata niciodata. Niciodata nu este permis sa se urmareasca un bine prin comiterea raului, pentru ca scopul bun nu sfinteste mijloacele. Alti factori mai sunt intentia si imprejurarile, ale caror influente asupra evaluarii morale a delatiunii este importanta, dar nu fundamentala.
Nu este greu de observat cat de complicat este mecanismul acestui rau, a carui perfectionare le-a ocupat ani de zile lucratorilor serviciilor de securitate ale statului comunist. Nu este usor nici sa ne dam seama cat de mare este scara abaterilor celor care au colaborat de fapt cu dusmanii Bisericii.
Trebuie totusi sa se arate marimea raului, pentru a se putea face o evaluare morala a faptelor acestei colaborari.
Simpla semnare a angajamentului
b) gradul colaborarii
In mod fundamental, colaboratorii serviciilor de securitate se impart in doua grupe. Primei grupe ii apartin aceia care au semnat un angajament de colaborare cu organele securitatii statului. Cea de-a doua grupa este formata din cei care in fapt au colaborat cu functionarii acestor organe, fara a semna un angajament formal. Simpla semnare a angajamentului de colaborare, indiferent de cauze si motive, este pacat.
Istoricii, dupa o munca istovitoare, pot sa stabileasca relativ exact cati astfel de membri ai clerului au fost intr-o eparhie data. Totusi aceasta este o munca ce necesita mult timp. In continuare nu se stie ce contine documentatia care s-a pastrat si se afla astazi in custodia Institutului Memoriei Nationale.
Cel interesat stie bine despre punerea semnaturii, asa incat a nega semnarea actului de loialitate si colaborare este o minciuna, deci un rau moral. Raul savarsit devine si mai mare cand cel care se obliga in scris la colaborare si-a indeplinit obligatiile sale in rolul de informator secret, sau in obtinerea informatiilor dorite de serviciile de securitate ale Republicii Populare Polone sau straine. Este vorba aici mai ales de colaborarea constienta. Totusi nu este liber de responsabilitate pentru faptele sale nici acela a carui colaborare a fost numai aparenta. Se stia doar, ca fiecare informatie - chiar daca aparent nu avea nicio semnificatie- era folosita in dauna Bisericii.
Marturisirea vinei
Cei care au colaborat in mod real cu dusmanii Bisericii fara angajament formal au fost, de regula, surse de informatie despre chestiunile acesteia. Acest pacat le impovareaza constiinta, dar nu le inchide calea spre indreptare. Acesta poate fi sters prin marturisirea vinei, regret si reparatie - ca si in cazul oricarui alt pacat. ´inand cont de dimensiunea sociala a pacatului si reparatiei, trebuie sa fie gata sa isi asume pentru acesta si responsabilitatea publica.
Raspunderea priveste in primul rand pe cei care si-au tainuit contactele cu functionarii securitatii fata de superiorii lor ierarhici, si mai ales nu si-au dus la indeplinire obligatia de a preda autoritatii eparhiale un raport amanuntit asupra tuturor conversatiilor duse cu lucratori ai organelor securitatii sau militiei, in timpul unor intalniri organizate fara convocare oficiala, reglementata din perspectiva codului de procedura administrativa. Aceasta obligatie reiesea din rezolutiile celei de-a 106-a Conferinte Plenare a Episcopatului din 24 ianuarie 1968.
Toti colaboratorii, atat cei care au semat angajament de colaborare, cat si cei care au colaborat fara sa fi semnat angajamentul, au fost folositi pentru diverse activitati pentru care aveau nevoie de ei organele securitatii, indiferent daca in baza unei retributii constante sau ocazionale, sau de exemplu, sub forma unor obiecte-cadou, calatoriilor in strainatate, ajutorului in avansarea in functie, sprijinului pentru cineva din familie etc.
Aceasta grupa de delatori trebuie in plus evaluata in functie de importanta delatiunii si de numarul informatiilor transmise. O masura avea colaborarea in anchetarea activitatii de la Vatican, alta la nivelul autoritatii eparhiale, alta la nivelul protopopiatului, alta la nivelul parohiei. §i alta in cazul anchetarii vietii preotilor, alta a vietii laicilor.
Facerea de bine
Toate aceste activitati mai trebuie evaluate si din punctul de vedere al marimii raului cauzat de acesta colaborare. Efectele pot asadar sa impovareze mai mult, sau intr-o oarecare masura, sa indreptateasca pe om. Desi orice colaborare cu dusmanii Bisericii este rea, totusi nu orice actiune a colaboratorului trebuie sa fi fost rea in efectele sale, chiar uneori a putut fi folosita spre binele altora. Unii colaboratori au rezolvat pozitiv problemele altora numai pentru ca au avut aceasta posibilitate, iar aceasta trebuie deasemenea sa se reflecte in evaluarea activitatii lor. Trebuie totusi sa se sublinieze cu claritate ca binele de acest fel niciodata nu poate sa indreptateasca pe deplin pe acela care s-a hotarat sa colaboreze.
Punctul urmator in evaluarea colaborarii este motivul si scopul care a inclinat pe cineva la semnarea angajamentului de colaborare. Unii au savarsit-o din dorinta de a face cariera sau de a castiga bani. Altii, sub influenta santajului, adica de teama. Motivul nu justifica, dar motivul are influenta lui in evaluarea morala globala a faptei. Sunt oameni slabi, care nu au fost in stare sa se impotriveasca, mai ales atunci cand slabiciunile lor erau cunoscute lucratorilor serviciilor de securitate. Acest tip de colaboratori merita o compasiune suplimentara, pentru ca ei au trait neincetat in atmosfera fricii, pe de o parte fata de o noua intrevedere cu serviciile, si pe de alta fata de mediul preotesc sau calugaresc, care de cele mai multe ori stia de colaboratori si se indeparta de asemenea persoane.
In evaluarea morala trebuie sa se reflecte durata colaborarii. Intr-un fel trebuie asadar evaluat acela care a colaborat timp de cateva luni, si altfel acela care a colaborat timp de multi ani. Intr-un fel acela care s-a retras singur, lucru care a fost consemnat chiar de catre servicii, sau semnat de el cu propria mana; si altfel acela, care pana astazi se apara in continuare cu minciuna ca nu a colaborat. §i iarasi, in alt fel trebuie evaluati aceia care au trecut la ispasirea pacatelor lor, si altfel aceia care s-au mandrit cu relatiile pe care le aveau.
O dimensiune deosebita a raului o aveau toate activitatile urmarind instalarea in posturi in institutiile bisericesti a celor care colaborau cu autoritatile comuniste ale RPP. Aceasta chestiune se va dezvalui tot mai mult in viitorul apropiat, cand cercetarile istoricilor vor putea, macar intr-o anumita masura, sa-i evalueze pe cei care au luat deciziile.
Colaborarea putea sa se manifeste si in exercitarea influentei asupra deciziilor autoritatilor bisericesti conform sugestiilor serviciilor de securitate, recrutarea altor persoane, raspandirea de informatii defaimatoare despre membri ai clerului sau persoane laice, ca si despre institutiile bisericesti, precum si transmiterea de informatii despre proiectele intreprinse de superiorii bisericesti.
Constituia, deasemenea un rau, dezvaluirea fata de functionarii serviciilor de securitate, direct sau indirect, a unor informatii despre persoane laice angajate in viata Bisericii, chiar daca informatia se referea numai la felul cum acestia foloseau serviciile bisericesti, ca primirea Sfintelor Taine, sau cererea lor de a se face liturgii pentru anumite cereri. Chiar daca aceste informatii nu au adus nimanui vreun prejudiciu real, simpla lor dezvaluire catre functionarii organelor securitatii RPP a fost o fapta nesabuita, deoarece ea putea sa expuna aceste persoane la sicane de diferite tipuri.
Cu atat mai mult, un inalt grad de infamie l-a avut raspandirea de materiale impotriva Bisericii, furnizate de serviciul de securitate, desi, cu siguranta, astfel de fapte au privit o grupa putin numeroasa de persoane.
Mai ales se cuvine sa atragem atentia asupra frecventei contactelor cu functionarii securitatii, cat si asupra gradului de familiaritate. Se stie ca pentru serviciile de securitate, contactele cu membri clerului, mai ales contactele prietenesti, constituiau o ocazie de a cunoaste mai indeaproape nu numai persoana respectivului cleric, ci si de a obtine prin intermediul ei informatii despre altii, creind si posibilitatea supunerii clericului la o manipulare tintita.
3. Calea indreptarii
Colaborarea despre care vorbim este un pacat, de aceea iesirea din ea se savarseste numai prin convertire. Aceasta cere deschiderea intru adevar fata de Dumnezeu, fata de oameni si fata de sine insusi. Procesul de convertire de la pacatele publice cuprinde urmatoarele etape:
- Pacatosul trebuie sa recunoasca de bunavoie pacatul in fata lui Dumnezeu si a constiintei proprii. Trebuie de asemenea sa o faca fata de cei carora le-a facut rau.
- Trebuie sa le ceara iertare celor carora le-a facut rau. Poate sa o faca individual, si, daca raul a fost facut in cadrul unui anumit grup, trebuie sa o faca in public in fata acelui grup.
- In continuare, fiecare pacatos este obligat sa repare raul, atat in dimensiunea materiala, daca din cauza lui altii au suferit pierderi, cat mai ales in dimensiunea spirituala. Aceasta priveste reparatia raului clevetirii si calomniei.
- Deoarece pacatul este public, marturisirea sa trebuie sa aiba loc in fata superiorului ierarhic competent. Aceasta este o informatie asupra careia superiorul poseda dreptul deplin.
- Trebuie amintit ca aceasta convertire este intoarcerea la Dumnezeu si deschiderea catre milostivirea Lui in Sfanta Taina a Pocaintei. Dupa pacat, este obligatorie ispasirea pe masura pacatului. Deci in mod deosebit trebuie luata in considerare marimea scandalului public. Reparatia ar trebui sa manifeste sinceritate si convertire profunda. Sfanta Scriptura indica trei cai ale ispasirii: rugaciunea, postul si pomana. Ispasirea poate deci sa fie savarsita sub diferite forme, ca reculegeri, pelerinaje, acte de mortificare si abstinenta, jertfe materiale in folosul celor nevoiasi, si altele asemenea. Memorandumul se ocupa de dimensiunea religioasa si pastorala a colaborarii membrilor clerului cu autoritatile ce distrugeau Biserica, de acea nu este luata in discutie situatia in care cuiva din randul clerului ii lipseste curajul recunoasterii pacatului. In acest caz trebuie aplicat dreptul canonic, care tine de autoritatea disciplinara a superiorului bisericesc.
4. Media
Fenomenul discutat in Memorandum, al colaborarii unor membri ai clerului ca agenti, a gasit o mare rezonanta sociala ca efect al publicarii sale in media. Ziaristii ar trebui sa fie constienti de responsabilitatea lor in fata lui Dumnezeu si a constiintei lor pentru informatiile transmise, si sa-si aminteasca de puterea destructiva a defaimarii.
Avand de-a face cu scandalul, trebuie facut tot ceea ce ne sta in putinta pentru a ne impotrivi acestei actiuni distrugatoare. Domnul Isus ne-a spus ca scandalul nu se poate evita (cf. Mt 18,7). Trebuie deci sa ne construim o astfel de atitudine incat sa nu ne putem poticni.
Cei acuzati pe nedrept au dreptul la aparare si pot sa se foloseasca de acest drept. Mai inainte trebuie sa se intrebe daca acest fel de a proceda aduce rezultate bune. Uneori este mult mai de pret primirea tacuta a reprosurilor nedrepte, dupa modelul Invatatorului nostru. Iisus, atat inaintea Sanhedrinului, a lui Caiafa, Ana, Pilat, ca si a lui Irod, a renuntat la aparare stiind ca este nevinovat. Dumnezeu stie adevarul, de aceea pentru omul credincios, cea mai importanta este judecata lui Dumnezeu, care este drept si milostiv.
5. Chestiune a intregii Biserici din Polonia
Chestiunea membrilor clerului care au colaborat cu autoritatile ostile Bisericii si religiei nu este numai o chestiune individuala, nici doar o chestiune a catorva clerici care au acceptat diferite forme de colaborare, ci priveste intreaga Biserica Catolica din Polonia, atat clerul cat si laicii. Are o dimensiune publica si, prin efectele sale, ne priveste intr-o oarecare masura pe fiecare dintre noi. Dezvaluie unul dintre pacatele care au ranit adanc Biserica. Pacatul trebuie condamnat, dar pacatosii trebuie primiti in spiritul dragostei iertatoare. Dumnezeu nu vrea moartea pacatosului, ci ca el sa se intoarca si sa fie viu (cf. Ez 18, 23). Biserica nu vrea moartea pacatosului, pentru ca toti cei care formam Biserica aici pe pamant, cadem si avem nevoie de milostivire.
Sa consideram acest Memorandum ca pe o mare aducere aminte a insemnatatii fidelitatii fata de Dumnezeu si constiinta. Slujitorul lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea in Scrisoarea adresata preotilor in Joia Mare 1979 scria: "Personalitatea preotului trebuie sa fie pentru ceilalti un semn si un reper deslusit si limpede. Oamenii dintre care suntem alesi si pentru care suntem statorniciti, vor mai inainte de toate sa gaseasca in noi un astfel de semn si un astfel de reper. §i au dreptul la aceasta".
Sarcina preotilor si persoanelor consacrate este sa arate credinciosilor calea catre convertire si pocainta. Credinciosii vinovati de asemenea pacate vor veni cu noi stiind ca numai aceasta este calea care duce la libertate. Nu exista alta cale de iesire din pacat.
Cu totii, avand constiinta pacatelor proprii, trebuie sa-i cerem lui Dumnezeu harul convertirii si pentru aceia care au intrat pe cararea misterului nelegiuirii. Trebuie de asemenea sa multumim Milostivirii lui Dumnezeu pentru usa deschisa tuturor celor care fac pocainta.
Memorandumul este o chemare la purificarea memoriei prin convertire si pocainta, si nu prin condamnare. Este deasemenea o chemare la grija si rugaciunea comuna pentru ca in viata personala si sociala, bisericeasca si publica, sa invingem raul prin bine.
(Traducere Anca Cernea)
(n.r. - intertitlurile bolduite apartin redactiei)