Mona Gavrilas: "Cred in teatrul care se face cu actori de suflet"

- De ce teatru, stimata Mona Gavrilas?
- Buna intrebare. Pentru mine teatrul cred ca este un mod de a trai. Respir teatru, mananc teatru, visez teatru. Merg la teatru cam de la 3 ani. In "tinerete" sufeream grozav ca luni este relache. Dar nu pierdeam timpul, asistam la repetitii, la discutii.

- Am inteles, dar te intreb de ce dupa studiile liceale te-ai dus la filosofie si nu ai data curs chemarii inimii?
- Am fost un copil ascultator. Parintii au socotit ca sunt prea mica, ca mai am multe de invatat, deci doreau sa ma mai coc putin. Nu regret nimic pentru ca, in timp ce faceam filosofia, am inceput sa colaborez la cateva ziare. Faceam interviuri cu actori, cu regizori, cu scenografi. Mi-a prins bine, m-am apropiat de prima mea iubire, dar din alt unghi. Continuam sa vad spectacole intr-un ritm infernal.

- Spre teatru cand te-ai indreptat?
- Terminasem anul II la jurnalistica. Atunci m-am hotarat sa dau la teatru si bine am facut, caci in acel an profesorul Valeriu Moicu "luase" o clasa de boboci. Si azi consider ca am avut o mare sansa caci este un excelent pedagog de la care am avut enorm de invatat. Spun asta pe proprie raspundere deoarece profesorul ne spunea incontinuu ca regia nu se invata. Regia ne invata pe noi.

- Daca nu ma insel ai fost asistenta la regie la "Egoistul" pus in scena de maestrul Radu Beligan. Spune cinstit, cine ti-a pus pila?
- L-am vazut in sala pe domnul Beligan. Se vede treaba ca i-a placut spectacolul de vreme ce mi-a propus sa vin la National pentru ca in acele zile regizeaza o piesa. Avea nevoie de un om tanar, pasionat, cu putere de munca si, de ce nu, cu ceva idei.

- Nu se gasea la National un asemenea om?
- Nu dorea un regizor deja format, poate putin blazat. Dorea o minte proaspata, bolnava de meserie. Poate a contat, gandesc acum, pe faptul ca am lcurat bine cu domnul Ogasanu, cu care este prieten.

- Ce atributii ai avut?
- Desigur niste chestiuni administrative pe care le are orice asistent. Dar m-am implicat putin si in conceptia regizorala. Am propus introducerea unui anumit stil de joc si, daca e sa ma laud, chiar maestrului i-am dat unele indicatii pe care le-a acceptat si pentru ca ma provocati, au fost doua scene pe care maestrul le-a repetat de cateva ori la propunerea mea. Eram in sala, propuneam domnului Beligan anumite idei care sa serveasca la conturarea personajului, iar in spatele meu toti marii actori din distributie: Carmen Stanescu, Damian Crasmaru, Misu Fotino, Medeea Marinescu. Plutea o liniste sepulclara iar eu, tanara absolventa, dadeam indicatii maestrului sacru, iar cei din spate priveau cu dragoste si multumire scena. Cred ca a fost un moment din istoria teatrului.

- Spune-mi cinstit, nu esti putin increzuta?
- Mai curand nebuna. Nebunia mea s-a accentuat cand am realizat ca domnul Beligan a avut nobletea si generozitatea de a marturisi celorlalti actor ca indicatiile mele i s-au parut competente. Cei prezenti in sala ascultau confesiunile maestrului ceea ce pentru mine era un lucru fantastic, caci verificam ca unele din ideile mele erau insusite si inca cine.

- Ce parere ai despre spectacolul tau pe care l-ai realizat la Teatrul de Comedie, "Buzunarul cu paine"?
- E poate cea mai grea intrebare pe care mi-o puneti. Este foarte greu sa vorbesti despre un spectacol care este inca foarte crud. Cu toate ca a intrat in repertoriul teatrului, mai am mult de lucru. Nu stiu daca nu este un spectacol greu de digerat pentru spectatorul din ziua de azi. E teatru absurd semnat de Matei Visniec.

- De fapt, de ce ai montat spectacolul?
- Sa fie foarte clar, piesa este o metafora. Este ca un tort cu straturi iar fiecare primeste cat vrea. Pentru mine acel caine din fantana reprezinta sufletul nostru, ambitiile noastre, frustrarile noastre, sentimentele noastre pe care din anumite motive le omitem sau le dispretuim.

- Care-i menirea unui regizor, din punctul tau de vedere?
- Regizorul este un om putin nebun, bolnav incurabil de teatru, care nu poate trai fara texte dramatice, fara sali de teatru, dar mai ales fara actori. Ma refer cu precadere la actorii de suflet. Eu sunt genul de regizor care nu poate lucra cu actorii care nu spun ceva. Pe sufletisti ii iubesc, nu pot sa-i uit. Pe primul loc sunt monstri sacri, artisti cu care am lucrat si imi doresc sa mai lucrez. Dar sa nu fiu nedreapta. Sunt multi actori tineri si foarte, care au teatrul in sange. Ei sunt nebuni, eu sunt nebuna, motiv pentru care lucram minunat.

- Da-mi un singur nebun, drept exemplu.
- Diana Giubernea, minunatul personaj din "Monoloagele vaginului", cu care sunt intr-un permanent contact si poate vom iesi in curand cu un spectacol despre care cred ca se va vorbi. Fara mascari, fara insinuari insidioase.

- Se vorbeste de o dictatura a regizorilor. Asa stau lucrurile?
- Pe undeva adevarul este la mijloc. Si eu am auzit ca sunt unii colegi dictatori, care se cer gadilati pe la talpi. Hai sa ma laud si sa va marturisesc ca multi actori suparati pe confratii mei mi-au marturisit ca la mine regia se simte, dar nu se vede. Sunt foarte mandra de aceasta apreciere.

- Cum pregatesti un spectacol?
- Textul mi-l aleg cu parcimonitate. Trebuie sa-mi spuna ceva. Apoi trec la distributie. Aici chinul e imposibil de povestit. In mine se da o lupta mocnita intre diversele nume de actori pe care cu grija ii scriu si ii sterg. Intanirea cu scenograful este mai usoara pentru ca atunci cand citesc textul, si-mi place, in capul meu se contureaza decorul.

- Ce regizori apreciezi in mod special?
- Victor Ioan Frunza, Catalina Buzoianu, Valeriu Moisescu, Andrei Serban, Ion Cojar.

- De cate ori am urmarit un spectacol montat de tine te vedeam stand precum un jandarm, undeva in spatele scenei. Azi, cand prezenta regizorilor in culise este o raritate, de unde la tine acest bun obicei de altadata?
- Teatrul este pentru mine ca un drog. Cand am spectcol acolo sunt. Ca sa fie mai clar, fara mine nu-i spectacol. Dupa ce cade cortina sun goarna si graiesc si de bine si de rau. Mai obisnuiesc ca inaintea fiecarui spectacol sa amintesc cateva coordonate care trebuie negresit respectate. De multe ori actorul este luat de val, iar emotiile trebuie sa fie la fel, dar din ce in ce mai mari. Pentru mine un spectacol este ca un copil, care nu trebuie lasat singur niciodata.

Despre autor:

Redactia 9am

Mai multe