Ciudat nume pentru un lucru a carui menire este sa ne treaca prin fiecare clipa a vetii si nu sa ""fenteze"" vreuna. Exista mecanismul asta fin, inventat, se pare, de oameni ca atat de multe alte bijuterii tehnice menite sa usureze si sa prelungeasca durata medie de viata. Peacemaker se numeste si in principiu preia o parte din functiunile creierului, dand inimii impulsuri electrice cu o regularitate de metronom pentru ca aceasta sa mai bata o data, si inca o data, si inca o data, ajutand-o sa nu renunte si sa ceara prea curand cuvenita odihna. Ne e din ce in ce mai pretioasa viata mai ales atunci cand descoperim ca merita traita cu adevarat. Se poate intampla tarziu, dupa ani si ani de esecuri, suferinte, dezamagiri. E suficient o clipa sa realizam cat de mare nevoie aveam de acest aparat micut, cu baterie, montat in piept, langa inima. O dragoste tarzie, o revelatie, o minune de copil nascut la batranete. Miracolul vietii, norocul nostru, uneori tarziu, alteori exact la timpul si momentul potrivit, atunci cand nu mai aveam vreo speranta ca lucrurile se vor indrepta cu adevarat. E un ""facator de pace"", intr-o traducere libera de orice constrangeri lingvistice. O mica minune de aparat ce ne obliga sa facem pace, adevarata pace cu noi insine, cu visele, sperantele si asteptarile noastre. Doar in prezenta mortii, avand constiinta iminentei ei, realizam cat de pretioasa e viata, ce minuni o compun ca un sir de nestemate, clipele ei, fiecare secunda, fiecare respiratie. Peacemaker... stranie definitie pentru mica inimioara a inimii. Oare atat de slabi sa fim noi in fata noastra incat sa ajungem sa ne impacam cu noi insine ajutati de nefiresc, de un corp strain de trupul nostru, atat de diferit de tot ce inseamna a fi om. De ce asteptam atat de mult? De ce asteptam mereu pana in ultima clipa? De ce doar atunci cand suntem cu spatele la zid, nemaiavand scapare, ne decidem ca in sfarsit sa pretuim viata cu adevarat si sa punem adevarul in valentele lui corecte terminand acum, odata pentru totdeauna cu prea lejera scapare de consecintele acestuia decise de dualitatea cuvantului in sine, de dualitatea intaiului termen peste care un prieten drag ne indeamna sa trecem inca de la saptesprezece ani?!... Si mai stranie e interventia chirurgicala ce precede de cele mai multe ori implantarea acestei inimi a inimii. Bye-pass se cheama si
intr-o traducere la fel de lipsita de prejudecati inseamna ca suntem pusi pentru o clipa sa traim pe langa noi insine, ca viata noastra e mutata un minut in afara noastra, pe un drum ce ne ocoleste viata. Poate ca atunci si numai datorita acestei interventii avem posibilitatea sa privim lucid si obiectiv din afara noastra propria viata si sa judecam in functie un adevar ce nu mai suporta atat de multe valente si sensuri raportate de fiecare data la micile nevoi de moment, egoiste si lipsite de sens.
Ce nebunie?! Sa ai nevoie de un bye-pass si de un peacemaker pentru a-ti respecta seninul privirii si decenta asteptarilor. Pana la urma, tot inima ne salveaza din capcana zilelor trecute fara sens,
strigandu-ne ca are nevoie de ajutor, ca nu mai poate indura atata suferinta si durere. Prea am
pacalit-o multa vreme, prea ne-am trisat pe noi insine, prea am obligat-o sa ne duca prin viata tragand, impingand, sustinand un trup prea mare pentru ea si prea neinsufletit, prea instrainat de tot ce inseamna o fiinta umana. Trebuie sa fii tare norocos sa ai o inima ce-ti cere dreptul la o inima a ei pentru a se odihni si ea putin, pentru a trai si ea cateva clipe adevarate. Cei mai multi dintre noi nu avem un astfel de noroc, o astfel de sansa, o asa minune de inima. Prea traim in afara noastra, straini de noi insine, suspendati intr-un permanent bye-pass, nestiind ca exista o solutie, refuzandu-ne absurd sansa unui peacemaker.