Nevoia de competitivitate este o tema draga celor care participa la simpozioane si sesiuni stiintifice. Este un subiect care poate fi abordat dintr-o multitudine de puncte de vedere si care poate infatisa anumite fatete nebanuite. Pentru teoreticieni, competitivitatea este un subiect ales de economisti celebri ai lumii, pentru a-si defini ideile legate de obtinerea profitului.
De fiecare data cand vine vorba,intr-un mediu academic, despre competitivitate, se aduce in discutie teoria tortului. Partile intrate in competitie e bine sa se sfasie intre ele pentru o felie cat mai mare sau sa se straduiasca impreuna pentru a face tortul mai indestulator si, pe cale de consecinta, felia repartizata sa aiba dimensiunile dorite?
In mod clar, cea de-a doua strategie - cea de majorare a suprafetei de impartit - castiga teren. Si pe buna dreptate! La fel cum, dintre cele doua variante de negociere - soft si hard - este de preferat a doua, in tandem cu inteligenta.
Cum istoria a dovedit ca nu suntem un popor foarte iscusit la negociere si ca
talentul in aceasta directie functioneaza doar la nivel individual, nu si de colectivitate, ne ramane
varianta soft. Cea care s-a dovedit
a fi paguboasa, in special dupa
Revolutie, cand ne-a impresionat orice firmulita care avea la final un co, ltd anglo-saxon sau SA frantuzesc.
Dar nici lipsa de talent la negociere a oficialilor nostri, in raport cu investitorii sau organismele financiare internationale, nici lipsa de apetit pentru o productie in crestere, in stare sa dospeasca si cozonacul economiei, nu sunt atat de daunatoare precum absenta spiritului de echipa si cunoasterea, in
detaliu, a meseriei de lider.
La acestea, daca mai adaugam si faptul ca angajatii sunt considerati forta de munca, si nu capital uman, putem trage concluzii, deloc magulitoare, pentru mediul economic romanesc.
Aceste teorii, care ne lovesc cu putere, insa, in practica, le-am resimtit personal, intr-unul din contactele mele directe cu Banca Mondiala. Mai exact, cu rigorile si birocratia necesara cheltuirii unor fonduri obtinute dintr-un grant al Bancii Mondiale.
Din cei 200 de mii de dolari acordati pentru intarirea capacitatii de comunicare a premierului si Guvernului in ansamblul sau, nu s-a consumat absolut nimic timp de trei ani. Mai erau exact 12 luni pentru a face ce nu s-a infaptuit, asadar, in trei ani. Veti spune, cum e posibil ca cineva sa nu fie in stare sa consume niste bani. De obicei, problemele apar atunci cand lipseste finantarea, nu invers. Ei bine, va garantez ca e
posibila si varianta inversa.
""Corespondenta"" noastra de peste Ocean ne-a pus in fata unui examen economic, la cel mai inalt nivel. Afacerile, chiar si cele guvernamentale, se bazeaza intotdeauna pe eficienta, competitivitate, strategie
si - iar aici intervine ceea ce ne lipseste noua - echipa. Cu ajutorul ei, noi am reusit. Si de-aici lectia.
Dar ce ne facem ca, in continuare, la noi, daca un lider pleaca in concediu, sub el este prapad. Nu se mai ia nici o decizie, activitatea stagneaza, departamentele si activitatile nu sunt repartizate in functie de nevoi si prioritati, ci pentru ocuparea, ""in schema"", a unor posturi.
Liderul se inconjoara, de cele mai multe ori, de consilieri si directori care nu-l contrazic, iar acestia ii urmeaza exemplul, la nivelurile inferioare. ""Echipa"" nu exista ca exponent al rigurozitatii luarii deciziilor si formula de dezbatere a problemelor companiei, ci pentru ca boss-ul sa-si exercite prerogativele si sa dea
teme - in corpore - fara a avea garantia ca rata de succes obtinuta este cea maximum posibila sau doar una satisfacatoare, pe moment.
Echipa, in adevaratul sens al cuvantului, este singura care garanteaza competitivitatea si eficienta muncii. Echipa este cea care scoate la iveala potentiali noi lideri. Daca cineva are nevoie de ei. Dar, dupa cum e condusa Romania, nimeni nu pare a cauta coechipieri. Ci doar de subalterni, care sa-i asculte orbeste. Nu neaparat sa-i si respecte...