O intrebare deloc usoara daca privim cu atentie peisajul politic extrem de complicat din Orientul Mijlociu. Unde avem, in acest moment, o situatie deschisa de conflict, cea care opune Israelul Autoritatii Palestiniene, una in stand-by, cea din Liban, mai precis de la granita acestei tari cu Israelul si la cea cu Siria, dar si una latenta, in relatia cu Iranul.
Interventia externa in zona se manifesta acum in doua formule, solutii strategice fundamental diferite, fiecare cu scopul sau final relativ bine definit. Si cu o serie de mize specifice, dintre care una este foarte evidenta, cea a controlului si securizarii accesului la resursele energetice si evitarea reformularii unui "santaj petrolier" care a declansat binecunoscuta criza din anii '70. Dar mai sunt si altele, poate mai suav sau mai bine mascate in formularea jocului geo-strategic: definirea relatiei cu Israelul pe de o parte, cu miscarile fundamentaliste, pe de alta parte.
Care sunt strategiile? In primul rand cea americana. Clasic formulata in raport cu un mod de gandire traditional al establishment-ului militar din SUA, care spune ca o situatie de criza poate fi rezolvata prin amenintarea sau, in ultima instanta, folosirea unei forte militare mult superioare adversarului. De la tactica de lupta din Vietnam pana la operatiunea "Furtuna in Desert", gandirea asta n-a evoluat foarte mult. Posibil de aplicat in cazul unor "jocuri de razboi" privind scenarii posibile de desfasurare a conflictului in perioada Razboiului Rece, aceasta gandire nu a raspuns niciodata conditiilor specifice a ceea ce rusii au codificat, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, ca "tehnica razboiului de partizani". Cu variantele sale imediat ulterioare, de "razboi de gherila" sau "razboi de gherila urbana". Adica, in locul frontului larg de lupta de tip clasic, mai multe fronturi care se deschid si se inchid cvasi-instantaneu, in ritmul actiunii unor grupuri mici de luptatori, de regula fara uniforme distinctive, extrem de mobile si, foarte adeseori, cu linii de comanda fragmentate si ascunse sub masca unor obediente foarte greu sau chiar imposibil de detectat si individualizat.
In raport cu gandirea militara clasica, razboiul din Irak a fost castigat de fortele coalitiei: armata irakiana a fost invinsa, s-a predat, iar Saddam Hussein a fost capturat si se afla acum in fata justitiei, pasibil de pedeapsa cu moartea. Context in care Bush a avut dreptate sa proclame victoria. Evenimentele ulterioare au demonstrat insa ca razboiul conventional s-a mutat instantaneu intr-o alta formula, cea a gherilei urbane, fortele coalitiei inregistrand acum, dupa incheierea ostilitatilor militare, un numar mai mare de pierderi decat in perioada razboiului propriu-zis. Iar starea de echilibru social, politic si militar din Irakul de azi este deosebit de fragila si imprevizibila din cauza eliberarii unor tensiuni inter-confesionale tinute la obroc in perioada sangeroasei dictaturi a lui Hussein. Ce se va intampla dupa ce va disparea garantia de stabilitate pe care o reprezinta prezenta in teren a fortelor coalitiei? Este foarte probabil, cu atatea elemente ale razboiului civil deja existente, sa vedem reizbucnind o noua forma de conflict.
Mai avem insa o formula de interventie in zona. Cea propusa de ONU si sustinuta de europeni (mai precis de o parte consistenta de europeni, cei care conteaza in joc) in formula FINUL II, forta de interpunere din sudul Libanului. Solutia europeana de instalare in zona a fost spectaculos diferita de cea americana. Daca Statele Unite au refuzat orice dialog cu "statele de pe axa raului", statele-teroriste sau, si mai mult, cu organizatii ca Hezbollah sau Hamas, aflate pe loc de cinste pe lista teroristilor, europenii lui Solana au gandit o alta strategie. Cea care incepe sa propuna discutii cu Hezbollah, cu partea sa politica reprezentata in Guvernul libanez, oferindu-i legitimitate de partener recunoscut in negocieri. Mizand, ca si in cazul recunoasterii Hamas, pe faptul ca intrarea acestor organizatii in zona jocului politic vizibil le va obliga la un comportament foarte diferit de cel adoptat pe vremea existentei lor ca miscare de gherila sau de rezistenta, depinde din ce unghi privesti lucrurile.
Miscarile pe tabla de sah se fac cu ochii pe Iran. Un conflict deschis cu aceasta tara ar provoca o destabilizare completa, cel putin pe termen scurt si mediu, a situatiei din zona. Si, argumenteaza europenii, o intarire a credibilitatii si fortei de influenta a baietilor rai din Al-Queda. Nu-i asa, contra-argumenteaza americanii, caci o solutie, alta decat cea radicala ar putea permite Iranului sa treaca dincolo de pragul nuclear si, ca atare, sa devina un actor imposibil de miscat din zona. In plus, Israelul, actorul pro-american neconditionat de pana acum, are, volens-nolens, parteneri militari europeni pentru a solutiona problema sa cu Hezbollah, dupa cum s-a vazut imposibil de rezolvat in termenii rationamentelor clasice de forta. La ce va duce aceasta? Unii vorbesc despre o reluare, in noi termeni si noi determinari geo-strategice, a dialogului vizand stabilirea unui acord de parteneriat cu UE. Perspectiva deloc noua, aparuta deja in contextul dialogului euro-mediteraneean.
"Deschideti Cutia Pandorei!", avertizeaza americanii, ingroziti ca UE ar putea dialoga politic cu organizatiile radicale islamice. "Voi ati deschis-o, acum incercam sa limitam pierderile!", par sa raspunda europenii. Raspuns cu o valoare deocamdata strict teoretica, in asteptarea miscarilor practice in teren ale fortelor europene si a succesului impunerii starii de pace.
Pentru Romania, discutia este doar teoretica deoarece am anuntat ca ne vom retrage din Irak si am refuzat sa intram in jocul strategiei militare europene. Am transmis, implicit, si ca prioritatile noastre strategice sunt altele. Si ale lor s-ar putea sa fie altele. Oricum, foarte rapid, va trebui sa spunem clar si cu cine vrem sa jucam si daca vrem sa jucam. Altfel, politica unei declaratii diferite pe saptamana s-ar putea sa ne decredibilizeze pe termen lung.