GREU DE SPUS in ce masura iti alegi profesiunea sau te alege ea. Cu un tanar ai carui parinti m-au intrebat ce i-as recomanda sa urmeze, am procedat in felul in care se spune ca o facea un sculptor de cai: elimina din blocul de marmora partile de prisos si ramanea calul. Numai ca tot eliminand facultatile care nu-l atrageau, mi-am dat seama ca tanarului ii ramanea sa aleaga intre lucruri de care n-avea habar. Dar dumneata, m-au intrebat parintii, cum ai ajuns ziarist? Simplu, am raspuns, m-am dus la revista ""Viata studenteasca"", mi s-a cerut sa scriu un reportaj, l-am scris, a aparut, apoi l-am scris pe al doilea si asa mai departe. De unde stiai sa scrii reportaje - m-au mai intrebat ei - cine te-a invatat? Ar fi trebuit sa zic: nu
m-a invatat nimeni, asa m-am nascut. Si as fi avut pe constiinta inca o minciuna, intrucat citeam de copil carti de reportaje - Geo Bogza, Egon Erwin Kisch - ca sa vad cum se face. Aici era misterul, in faptul ca la paisprezece ani copiii jucau fotbal, iar eu citeam tot felul de bazaconii.
CU VARSTA, mi-am castigat dreptul de a nu mai fi obligat sa dovedesc nimic. Sunt solicitat sau nu. Iar daca nu sunt dorit de nimeni, macar nu trebuie sa mai dau examene. Cosmarul meu pana de curand, examenele. Nu stiu nici latina, nici poloneza, totusi am continuat sa visez ca sunt pus sa traduc din latina in poloneza pana spre saizeci de ani. Am trisat la foarte multe examene si mi-am pus la punct un mod de a trisa si in vis, ca sa nu-mi amintesc mereu de istovitoarele, de umilitoarele examene in care mi se cerea memorie, nu judecata. Am reusit sa visez materii pe care nu le-am facut - de pilda poloneza - doar, ca sa nu ma mai umilesc si in somn repetand niste experiente scolare si studentesti de prost gust.
PE TOT MAI MULTI oameni ii aud spunand ""Doamne ajuta!"". Nu aveam acest obicei, dar fiindca e raspandit, fiindca numarul celor
care pe langa precautiile sociale recurg si la una religioasa e in crestere, spun si eu o data cu ei ""Doamne ajuta!"". Adevarul e ca ma simt aparat zicand de cateva ori in zi ""Doamne ajuta!"". O vorba mare, cat o invatatura de minte.
M-AM TREZIT zicandu-i unui coleg, care se ducea la Botosani: Mai bine te-ai duce la New York. Cand
m-a intrebat ce mi-a venit, nu prea am stiut ce sa-i raspund. De fapt, stiam. La New York as avea ce face, dar la Botosani as ramane in gara, pana la trenul care sa ma aduca inapoi. Cum s-au mai dat peste cap toate! Simt ca pot avea un rost oriunde in lume, nu si in locurile pe unde odinioara colindam cu sentimentul ca trec o bariera. Cand am calatorit prima oara spre Botosani, imi venea sa strig sa ma auda toti: Uitati-va la mine, ma duc tocmai la Botosani!