Moto:
Asa frumos gandim si totusi...
De unde-atata chin in fiecare zi?
Asa frumos simtim si totusi...
De unde-atata rau in fiecare zi?
Atat de oameni suntem totusi... Ciudat cum ajunge sa se repete viata. Ca trase la indigo se duplicheaza momentele ce te-au definit candva, care te-au facut ceea ce esti, care te-au tinut in picioare atunci cand viata te-a ingenuncheat. Ea e vinovata, nu?! Viata asta care parca doar pe dos si impotriva ta le aranjeaza pe toate. Si totusi... Nimeni nu ofera garantii. Nu exista, e drept, limita de respiratie sau de consum emotional pe unitatea de destin traita. Nu exista drumuri batatorite, cu atat mai putin autostrazi, cel mult poteci abia ivite din noianul de sensuri interzise, de sensuri unice, de directii obligatorii spre ""a reusi in viata"". Doar visand simti ca exista totusi ceva dincolo de drumul ""drept"". E speranta, e necesarul ideal de-a crede pana la capat in propria putere de a implini soarta pentru care crezi ca ai fost adus aici. Pleci si-ti zgarii seninul privirii si inima de rautati neintelese, iti zdrelesti visele de cioturile ascutite din privirile tuturor celor care la randul lor au incercat, dar au ratat, iar acum, temandu-se de o eventuala reusita a ta, se simt datori sa-ti inzeceasca chinul, efortul, pentru a se asigura cu orice pret ca nu vei reusi. E normal pe undeva, pentru ca o eventuala reusita a ta i-ar anula definitiv ca oameni - cred ei, temandu-se cumplit - , pentru ca doar vanitatea si orgoliul au ramas sa-i defineasca traind. Platesti cu viata ta increderea asta oarba in tine si moneda de schimb e timpul. Nu exista centura de siguranta sau plasa de protectie, nu te va chema nimeni vreodata sa semnezi pentru a fi asigurat impotriva oricaror esecuri sau a deciziilor luate, pe care le credeai bune, dar care ulterior se vor fi dovedit prea impotriva ta si sa fii despagubit atunci. Contractul asta cu viata se semneaza cu sufletul, fiind garantat - culmea! - de viata. Privesti in jur si vezi oameni frumosi care pleaca in viata firesc, zambitori, incredintati pe deplin ca lor nu li se poate intampla nimic rau. Se trezesc mai apoi, dupa o vreme, esuati lamentabil si nu inteleg de ce lor li s-a intamplat asta, intrucat au respectat la micron ""regulile jocului"". Undeva, pe aici, simti ca e minciuna. Nu o poti defini, vizualiza, arata cu degetul, insa e mereu prezenta in viata ta. Te intorci cu pumnii stransi catre viata, amenintand-o, razboindu-te cu ea, urlandu-i din rarunchi ca-i curva si te-a inselat, reprosandu-i ca, desi ai urmat pas cu pas calea de a reusi, promisa atunci, demult, la inceput de drum, ea te-a tradat, lasandu-te esuat intre lumi, constient fiind acum ca n-ai realizat nimic cu adevarat. Revii apoi in amintiri si retraiesti deciziile - atunci - cand erai frumos si tanar si de neoprit, iar momentele se multiplica in timp, acelasi timp despre care credeai ca nu ti se poate darui. Ai trait deja toate dezamagirile si simti ca mereu a lipsit ceva, iar acum ii poti da un nume. Visul. Ai avut odata 19 ani si atunci aveai toate argumentele spre a crede ca totul e posibil si ca nimic nu te poate opri. Si totusi realizezi ca atunci, de frica, ai ales, fara sa stii ca-i pentru tot restul vietii, sa-ti traiesti visele, dar nu pentru motivele corecte. Aveai nevoie de concret, de material, pentru a recunoaste reusita. De aprobarea si acceptarea celorlalti. Visele in sine nu sunt materiale si nu stii pe nimeni care sa fi reusit sa le materializeze. Asa ceva nu exista, strigi ingrozit, dar undeva departe, tare departe in suflet, simti ca totusi acolo ar putea fi raspunsul nelinistilor tale ce nu te lasa sa te bucuri cu adevarat de ce ai ""reusit"" sa ai. Te simti inselat si vrei sa o iei de la capat, sa recuperezi din zilele vietii trecute absurd pe langa, dar brusc timpul capata o dimensiune fizica, dureros de reala. Esti batran, ai avut deja 19 ani, dar in euforia tineretii n-ai ales polita de asigurare full-partial cu viata garantata doar de vise.