Trei specialitati romanesti: dezbinare, divagare, defazare (II)

Delirul dezbinator care insoteste actiunea, altfel necesara, de deconspirare a complicitatilor la crimele politice savarsite de totalitarismul comunist este favorizat de confuziile privind anul revolutionar 1989 si natura comunismului.
Revolutia este o etapa de dezvoltare a unei societati caracterizate prin schimbarea radicala si brusca a modului ei de organizare si functionare, inclusiv a valorilor care stau la baza acestora. Orice revolutie are nevoie de o avangarda lucida sau un "stat major" care planifica, impulsioneaza si gestioneaza actiunea de schimbare, precum si de o forta de soc constituita dintr-un segment de populatie atingand nivelul unei mase critice. Desi esentiala, cea din urma nu poate genera mai mult decat o rascoala. "Avangarda" este cea care da sens si eficienta politica rascoalei.
Cine a fost avangarda transformarii revolutionare a Romaniei in 1989 si care a fost criteriul de coagulare a masei critice? Pe plan extern revolutia a fost inspirata si facilitata de URSS si blocul comunist, iar nu de SUA si blocul capitalist. Occidentul a fost luat prin surprindere de autodafeul sistemului mondial comunist si a incercat doar sa profite de el spre a-si extinde modelul propriu. Pe plan intern revolutia romana, ca orice revolutie, nu putea fi condusa decat de elitele sistemului comunist ajunse la concluzia ca sistemul nu mai poate nici supravietui (ca atare si in competitia cu rivalul capitalist) si nici nu se poate reforma. Caderea vechiului regim si solutia schimbarii lui cu un altul fundamental diferit au venit, asadar, nu de la victimile totalitarismului comunist, ci de la "copiii" calailor care s-au dezis si de modul de gandire, si de crimele "parintilor" lor politico-ideologici. Lor li s-au adaugat si cativa "batrani pocaiti" ori persoane care reflectau zicala "cine nu este comunist pana la treizeci de ani nu are suflet, iar cine ramane comunist dupa aceea nu are minte".
Cat priveste masa critica, ea a atins abia cateva procente din totalul populatiei tarii. Numitorul ei comun a fost opozitia fata de regimul Ceausescu si rigorile existentiale impuse de el cetatenilor, iar nu opozitia fata de sistemul care l-a adus si mentinut la putere. De aceea masa critica revolutionara s-a destramat curand dupa caderea vechiului regim in grupuri rivale incapabile a mai exercita vreo influenta politica semnificativa ori s-a dizolvat in corpul principalelor partide post-comuniste.
Rezulta ca Razboiul Rece nu a fost castigat de tabara capitalista ci ca el s-a incheiat dintr-o lipsa de combatanti care i-a obligat pe urmasii vechilor rivali sa caute o alta ordine internationala. Aceasta ordine nu a fost gasita inca, dar nevoia ei obliga Vestul si organizatiile fondate de el sa se reformeze tot atat cat si Estul. In acelasi timp, pe plan national, comunismul nu a capitulat in fata exponentilor capitalismului antebelic. Acel capitalism a fost definitiv distrus de cuplul Hitler-Stalin. In Romania elitele lui mai pot spune ceva azi doar daca renunta la restauratia legitimata de iluzia ca in istoria tarii comunismul a fost doar o paranteza care s-a inchis odata cu disparitia celor care l-au exportat cu forta aici. Comunismul din Romania nu a fost doar de productie ruso-sovietica, ci a avut si explicatii nationale. Totodata el a transformat, cu bune si cu rele, societatea romaneasca, pregatind-o, fara sa vrea, desigur, pentru un alt tip de capitalism: capitalismul modern - civilizat, democratic si respectuos pentru drepturile omului. Revolutia a vizat un atare obiectiv si nu reabilitarea lumii celor pe nedrept victimizati de comunism. Nu revolta victimilor a daramat comunismul, ci paralizia institutiilor proprii si abandonul propriilor sale elite care au facut ca protestul unei mase critice atat de mici si de putin coerente sa fie suficient. Nu vigoarea contestarii, ci debilitatea sustinerii i-au cauzat moartea. De aceea a te lupta acum cu colaboratorii sai nepurificati prin revolutie este egal cu a te lupta cu fantomele; a te lupta cu liderii revolutiei este egal cu a nega insusi programul sau semnificatia mesajului ei.
Pe de alta parte, comunismul nu a dorit dominatia proletariatului asupra burgheziei, ci transformarea tuturor claselor in proletari. Cu totii urmau sa aiba ca avere doar bratele si de pierdut doar lanturile. Egalitatea comunista nu a fost oferita ca sansa, ci impusa ca obligatie. Pornind de aici si trebuind, ca atare, sa etatizeze totul - si proprietatea, si gandirea - comunismul a ajuns la confuzia dintre victime si agresori. Fiecare om a devenit, astfel, in acelasi timp si oprimat si calau, in proportii diferite, poate, dar fara putinta de a separa aceste stari cu claritate. Aceasta este observatia lui Vaclav Havel, disidentul anticomunist care a animat nu doar revolutia de catifea, ci si tranzitia de catifea ceha. Cine sa condamne si cine sa excluda pe cine, in atari circumstante?
In fine, condamnarea presupune o norma la care sa se raporteze conduita acuzatului si un proces care sa procedeze la evaluarea faptelor prin aplicarea normei. Cine defineste norma si cine o aplica? Despre acestea in editorialul viitor.

---

Despre autor: