Tarfele Securitatii

Daca exista o speranta in purificarea morala a Romaniei maculate de anii totalitarismului, atunci ea vine dinspre cativa tineri radicali, toba de carte, care au inceput dupa 1990 prin a cerceta istoria recenta, pentru a pune riguros degetul pe rana. Dintre acestia s-au remarcat Marius Oprea si Stejarel Olaru, coautori ai unor carti incredibile fata de incrancenarea vicleana cu care puterea post-decembrista a pazit secretele Securitatii: "Securistii Partidului. Serviciul de cadre al PCR ca politie politica", "Ziua care nu se uita: 15 noiembrie 1987, Brasov". Absolvent de teologie ortodoxa si apoi de stiinte politice, Stejarel Olaru a publicat anul trecut "Stasi si Securitatea", dar si o carte despre spionaj, "Cei cinci care au speriat Estul". Analizele sale sunt mai credibile decat dezvaluirile unor fosti sau actuali sefi de servicii secrete romanesti, care nu se stie ce joc fac si ce interese servesc.
Am gasit in "Stasi si Securitatea", cartea pe care ati scris-o impreuna cu cercetatorul german Georg Herbstritt, descrierea masurilor pe care Securitatea le-a luat dupa fuga lui Pacepa in 1978, in legatura cu prezenta romanilor in strainatate. Au fost doua planuri de masuri codificate ALFA si ATLAS, descrise in carte. Va bazati in aceasta descriere, pe documentele in sine, le-ati vazut cu ochii vostri?
Ne-am bazat pe documente deja publicate, unele chiar in cartea lui Marius Oprea, "Banalitatea raului", dar si pe marturii ale unor fosti ofiteri de securitate, din Departamentul anti-Stasi, care s-au ocupat exact de aceste domenii.
Ce contineau planurile ALFA si ATLAS si ce putem intelege din ele azi, cand ne aflam la momentul de rascruce al deconspirarilor?
Totul a inceput din cauza temerilor care existau la nivelul conducerii de partid, cat si la nivelul Securitatii, ca tot mai multi romani ajunsi in strainatate vor "defecta", adica vor refuza sa se intoarca tara. Prin cele doua planuri, Securitatea incerca sa stopeze fenomenul impunand anumite restrictii. Prin planul Alfa se puneau conditii drastice celor care plecau in strainatate sub 3 luni - excursii, conferinte, burse etc. -, iar prin planul Atlas se stabileau restrictii uriase pentru cei care plecau peste 3 luni, mai ales pentru cei trimisi de statul roman sa lucreze peste hotare. Cea mai aberanta dintre ele a fost aceea ca s-a renutat la trimiterea in strainatate a profesionistilor adevarati, preferandu-se persoane care colaborau fara mofturi cu Securitatea, dar care erau mai putin specializati in domeniu.
Cu alte cuvinte oameni care semnau un angajament? Sau poate nici nu puteau plecau daca nu semnau?
Daca era vorba de perioade indelungate, asa era. Sunt convins ca au fost si exceptii, dar dupa 1978 nu se prea pleca in misiune in strainatate, mai ales in Occident, fara angajament semnat. Pana la plecare avea loc un proces laborios. In momentul cand se decidea trimiterea, sa zicem, a unui specialist roman intr-un obiectiv industrial din Occident, se facea mai intai o selectie a persoanelor, minim trei persoane, fiindca asa cerea Securitatea pentru a avea optiuni la dispozitie. Dupa ce aceste persoane erau verificate, de obicei pleca cel care accepta colaborarea.
Am vazut in carte ca verificarea era dura: li se ascultau telefoanele timp de o luna, erau intrebati vecinii, tot tacamul...
Ofiterul insarcinat cu verificarea incepea prin cautarea persoanei in cartoteca sau in arhiva Securitatii, pentru a vedea daca nu cumva aparea in vreun dosar, daca nu fusese deja urmarit intr-o anumita problema. Daca nu-l gaseau, verificarile continuau la serviciu, acasa, erau intrebati discret vecinii si colegii de servici ce parere au despre aceasta persoana si, bineinteles, i se asculta telefonul. Dupa aceste verificari, urma contactul, mascat de intentia ofiterului de securitate de a-i explica acestuia ce urmeaza sa faca in strainatate, cum sa apere interesele intreprinderii, ale Romaniei etc. Adica era un fel de instruire. Daca persoana se dovedea receptiva, ofiterul facea urmatorul pas, si anume racolarea, care putea sa para chiar justificata, daca tot era vorba de binele Romaniei. In cele mai multe cazuri se semna acest angajament.
Ce categorii viza planul de masuri ATLAS? Cine pleca?
De obicei plecau specialistii care lucrau in industrie, in constructii, chimie etc. Sau reprezentantii comerciali ai unor companii romanesti. De exemplu TAROM-ul avea multe reprezentante in toata lumea, cu un numar mic de angajati. De obicei, era un sef, un adjunct si maxim trei functionari. Din cei cinci, sa zicem, minim unul era colaborator al Securitatii. Daca nu era el, era sotia lui, pentru ca plecau impreuna cu familiile. Oricum unul dintre ei era agatat. Nu a existat reprezentanta economica a intreprinderilor romanesti in strainatate, unde sa nu functioneze ori un ofiter de securitate, ori un informator.
Exista controverse aruncate in dezbaterea publica dupa care membrii PCR nu puteau fi informatori. Puteau sau nu sa fie acestia recrutati de Securitate?
Da, puteau fi racolati cu aprobare de la prim-secretar, cu dispensa de la partid. Dar si mai interesant este ca daca, invers, un informator devenea membru PCR, era o buna ocazie de a-si pierde urma, fiindca el era scos din cartoteca si i se muta dosarul la organele de partid. Dosarul-anexa era in mare parte distrus, iar numele acestora pot sa nu se mai regaseasca decat pe niste liste, care se aflau la primul-secretar PCR judetean sau la secretarul sectorului Bucuresti, niste liste din care nu poti intelege azi mare lucru.
Ne interesam in vremea din urma de numeroase categorii de colaborationism, dar uitam ca in sistemul totalitar activistii PCR aveau controlul, inclusiv in ce priveste Securitatea. Ne permite legea, la ora actuala, verificarea acestora?
Legea CNSAS nu are nici in clin, nici in maneca cu activistii de partid, ci doar cu Securitatea ca politie politica si, bineinteles, cu cei care au colaborat cu ea: agenti, colaboratori, informatori. In mod normal activistii de partid ar trebui sa fie vizati de Legea lustratiei. Un proiect de Lege a lustratiei se afla in Parlament, dar deocamdata sta. Sa spunem ca acum e un moment mult mai prielnic decat toate momentele care au fost pana astazi. Eu insa ma declar sceptic in ce priveste posibilitatea de a avea in Romania o Lege a lustratiei.
Nu conteaza deloc contextul european, faptul ca cehii, ungurii, polonezii, balticii au pornit un proces de lustratie, Romania nu e influentata de fluxul aderarii la Uniunea Europeana ?
Va intreb: exista vreun document oficial in acest sens care vine din partea UE? Nu exista! E doar interesul nostru de a accelera acest proces, pentru ca daca ne asteptam de la U.E. la sprijin in acest sens, ne vom da seama ca nu este misiunea sa. Avem exemplul Romaniei la intrarea in NATO. Am scapat de securisti ca sa intram in NATO? Nu!
Cat creditati afirmatiile lui Ion Talpes, fost director SIE pe vremea lui Iliescu, care povesteste tardiv ca au avut loc discutii informale inainte de intrarea Romaniei in NATO, cand oficiali NATO au sugerat ca ar fi bine sa se produca deconspirarea, dar ca Ion Iliescu n-a fost de acord, considerand ca nu e momentul?
Eu, in general, nu-l creditez prea mult pe Talpes, dar acest lucru poate fi adevarat si nu m-ar surprinde. Nu ne asteptam de la un vechi comunist, ca Ion Iliescu, sa initieze procesul de deconspirare a Securitatii, in conditiile in care el a cunoscut extrem de bine Securitatea, pentru ca i-a fost sef la un moment dat la Iasi unde a activat ca prim-secretar judetean si a colaborat foarte bine cu ea. Nu ma surprinde. Ion Iliescu e un tip, dupa parerea mea, duplicitar si fricos in acelasi timp. N-a avut curajul sa ia de coarne Securitatea, desi pana la urma ar fi fost indreptatit, pentru ca cel putin in anii '80 a fost filat permanent de catre Securitate.
Pentru ca vorbeam de credibilitatea lui Talpes, ce ziceti de povestea cu microfilmele, cu "jachetele" gasit in biroul sau, intr-un tavan fals? Nu e cam trasa de par ?
Este adevarat ca in decembrie 1989 s-au mai ascuns dosare sau microfilme, pentru ca unii ofiteri se temeau ca ori populatia, ori agentii straini urmau sa vina peste ei si sa-i impuste cu fata la perete si sa se uite, bineinteles si in arhiva operativa uitata pe masa in acel moment. S-au mai ascuns lucruri atunci. In ce priveste afirmatia domnului Talpes, cred ca ar fi trebuit, pentru credibilitate macar, sa dea cateva detalii care ne-ar fi putut lamuri: despre ce birou este vorba, in ce cladire, la ce perioada se refereau acele "jachete", daca a initiat vreo ancheta interna sa vada, ca sef al institutiei, cine le-a ascuns si de ce. Nu stiu exact ce sunt acele "jachete", ceea ce stiu si am intalnit in documente este microfilmul, adica filmul pe care se imprima intregul dosar de securitate al unui ins, incepand cu coperta si pana la ultima fila. Asta se face dupa ce dosarul respectiv a fost inchis si arhivat. Daca el este deschis, este operativ, nu este microfilmat. Dupa ce dosarul a fost microfilmat, se stampileaza coperta dosarului de hartie si se mentioneaza data cand a fost microfilmat, apoi este trimis inapoi in arhiva. Se procedeaza asa ca masura de siguranta. In cazul in care anumite dosare se distrug, din greseala, nu neaparat intentionat, sa existe un back-up.
Asadar, arhiva de microfilme ar putea sa lamureasca mai mult despre diversele personaje din zona politica, administrativa etc., care azi zic ca n-au colaborat, maine aflam ca au colaborat cu Securitatea. Dar ea se afla in continuare la SRI...
Si la Serviciul de Informatii Externe. Si la MApN, care detine si intrega arhiva de microfilme a PCR.
Dar arhiva PCR unde e?
E impartita in mai multe locuri. Depinde la care ne referim. "Arhiva PCR"e un termen generic si, din fericire, noul proiect al Legii arhivelor
lamureste exact ce inseamna accesul la arhiva PCR: toate documentele create, emise de PCR, dar si de catre institutiile statului comunist, inclusiv organizatiile sindicale. Totodata in acest proiect se stabileste un acces neingradit al cercetatorilor la aceste documente.
Revin la microfilme. Daca ele ar trece de la SRI, SIE, Armata la CNSAS, exista conditii corespunzatoare de pastrare a acestora ? Fiindca am auzit ingrijorari de ordin administrativ de la cei care se opun predarii.
Se pot crea aceste conditii, asa cum s-au creat si pentru pastrarea arhivei de hartie in bune conditii la Popesti-Leordeni. E vorba de o cheltuiala in plus. Avantajul ar fi ca s-ar mari viteza cercetarii, iar cercetarea s-ar face pe un dosar complet.
In apararea ei, deputata Mona Musca a spus in mod repetat ca n-a facut rau nimanui. Cum pot fi cercetate efectele unor informari? De unde sa stie un informator daca a facut rau sau bine unei persoane dand informatii despre ea? CNSAS poate verifica efecte?
CNSAS trebuie sa identifice elementele de politie politica, deocamdata pe legea care exista, nu efectele unor informari. Este adevarat ca uneori securistii pur si simplu inventau documente pentru a-si face planul, eu am intalnit astfel de cazuri in cercetarile mele. Dar acestea ramaneau totusi exceptii. Un informator desfasura o activitate complexa. Pe langa notele informative pe care le dadea despre o anumita problema, informatorul era obligat de-a lungul timpului sa culeaga infromatii, de exemplu, si despre alti informatori care erau folositi in acea problema. Apoi se mergea pana acolo cu informatorul incat acesta urma sa genereze anumite opinii in mediul in care lucra, sa influenteze, dupa cum ii cerea Securitatea, sau sa monitorizeze anumite persoane. Era folosit si ca un agent de influenta, nu doar ca simplu adunator de date. Deci, activitatea lui era complexa. De asta am spus ca, in general, eu n-am intalnit informator care sa nu fi facut politie politica in sensul actualei legi, adica incalcarea drepturilor individuale si a libertatilor fundamentale. Pentru ca asta inseamna "politie politica".
Marius Oprea, consilier al premierului, a declarat ca Guvernul pregateste o ordonanta de urgenta pentru scoaterea sintagmei "politie politica". Ce rezolva asta?
Se elimina afirmatiile duplicitare ale politicienilor care declara presei, pe treptele CNSAS, ca au colaborat cu securitatea, dar n-au facut politie politica. Ceea ce e o prostie. Daca se renunta la sintagma, vom avea alb si negru, totul foarte clar. Legea nu este punitiva, nu trimite pe nimeni in puscarie, dar le ofera partidelor politice, in cadrul darora activeaza aceste persoane, sa ia o decizie, sa se gandeasca bine daca urmaresc principii morale sau interese. In momentul in care un partid decide sa renunte la membrii de partid care au colaborat cu Securitatea, face un lucru bun. Se va sfarsi duplicitatea, mai ales ca acesti oameni ne conduc si ne influenteaza existenta.
A mai aparut si propunerea de a se pune pe Internet lista ofiterilor de securitate. Evident, nu-i putem ignora cand vorbim de sistemul de politie politica din Romania totalitara. La ce ajuta acum?
Propunerea suna asa: sa se publice de catre CNSAS lista ofiterilor de securitate, cu exceptiile pe care le stim si le putem accepta, adica situatii de siguranta nationala, in Monitorul Oficial, fara sa se mentioneze daca au facut sau nu politie politica. Ideea a venit pentru ca toata dezbaterea se concentreaza asupra informatorilor, uitandu-se ca, de fapt, cei care i-au recrutat si i-au coordonat pe acestia au fost ofiterii de securitate. Care aveau privilegiile lor pentru ca se angajau in Securitatea ceausista. De aceea e bine sa se introduca in Ordonanta 16 care se afla deja la Senat.
Cum era organizat sistemul in privinta informatorilor? Existau informatori mai importanti decat altii, erau "grade" si la ei?
Reteaua informativa a Securitatii era complexa. In ea intrau nu doar informatorii, ci si "persoanele de sprijin", "rezidentii", cat si "gazdele" caselor de intalniri, acolo unde se vedeau ofiterii de securitate cu informatorii. Pentru ca aceste intalniri aveau loc intr-o maniera conspirata. Despre informatori am vorbit deja. "Persoanele de sprijin" erau colaboratori ai Securitatii si culegeau la randul lor informatii intocmai ca informatorii, numai ca informatiile lor erau la prima mana, ei aduceau doar informatia. Exista, de obicei, o retea de minim zece persoane de sprijin care era coordonata de un "rezident". Rezidentul aduna informatiile de la persoanele de sprijin si le dadea mai departe. Rezidentul era de obicei un rezervist, deci un fost ofiter de informatii iesit la pensie, pentru ca trebuia sa fie o persoana de incredere, sau era un informator cu activitate indelungata si care se dovedise loial Securitatii prin activitatea lui. "Gazdele" erau persoanele care acceptau sa puna la dispozitia Securitatii un apartament sau o camera in apartamentul in care locuiau, pentru intalnirile conspirate cu informatorii sau rezidentii. Intalnirile aveau loc regulat. Era obligatia ofiterului de securitate de a avea un tabel, un grafic, care prevedea intalniri cel putin o data pe luna cu fiecare informator, plus o intalnire de rezerva. De asta, atunci cand vedem un dosar al unui informator care a dat, sa zicem conform opisului, cam 15 note informative, asta inseamna ca e vorba de activitatea lui medie pe un an, un an si ceva.
Ce erau agentii de influenta, agentii de informatii?
"Agent de informatii" era securistul. "Agent de influenta" e cu totul altceva. Era o persoana care putea sa stie ca este agent de influenta sau sa nu stie ca este folosit de Securitate ca agent de influenta. De obicei, agentii de influenta erau persoanele cu statut bine consolidat in mediul in care activau. Erau persoane cunoscute, influente, carora activitatea le dadea posibilitatea sa calatoreasca mult, sa intalneasca persoane importante si care, fiind cultivate de Securitate in acest sens, impartaseau opiniile Securitatii in mediile respective. De exemplu, sa spunem ca la Uniunea Scriitorilor Securitatea avea nevoie sa raspandeasca ipoteza ca Paul Goma scrie prost si ca este pe deasupra betiv, curvar sau homosexual. Se facea un plan de masuri in care Securitatea decidea perioada in care toate aceste idei urmau sa fie implementate in mediul scriitoricesc, se stabilea care ofiter se ocupa, ce persoane vor fi folosite, care puteau fi informatori sau agenti de influenta, folositi si alta data pentru asa ceva. Se mentiona in planul de masuri respectiv cum se va proceda in mod cat se poate de exact. Existau chiar scenarii de rezerva in conditiile in care planul esua, care prevedea cum trebuie sa se reactioneze pentru a nu se deconspira planul de masuri al Securitatii.
Persoanele care stiau ca sunt agenti de influenta primeau un nume de cod?
E posibil ca aceste persoane sa fi primit nume conspirative in documentele Securitatii, tocmai pentru a se mentine conspirativitatea operatiunii. E posibil ca unii agenti de influenta sa nu fi stiut de aceste nume, asa cum altii stiau ca au nume conspirativ.
Se intampla vreodata ca acesti informatori, rezidenti, agenti de influenta sa devina ei insisi ofiteri de securitate?
N-am intalnit asemenea lucru. Dar pot sa spun un lucru cert referitor la informatori: informatorul nu era niciodata folosit intr-o singura problema, studenti straini de exemplu. Informatorul era folosit tocmai ca o femeie de moravuri usoare intr-o casa de toleranta, adica trecea de la un departament al Securitatii la alt departament, de la o directie la o alta directie atunci cand ofiterii considerau ca au nevoie de el. Doar Departamentul DIE nu prea accepta sa-si imprumute informatorii altor directii ale Securitatii. Dar informatorul avea treaba multa atunci cand lucra cu Securitatea, nu prea putea sa refuze solicitarile, chiar daca veneau de la alt ofiter de securitate decat cel care il recrutase. Il obliga angajamentul. In momentul in care informatorul semna angajamentul, ofiterul nu mai era atat de dragut cu el cum fusese pana la momentul semnarii. Nu mai putea sa refuze, pentru ca practic i se impunea. Orice solicitare era impusa prin angajamentul semnat.
Informatorii primeau si bani, in afara de unele avantaje sau doar unii primeau bani?
Depindea de profilul psihologic al informatorului. Securitatea nu prea platea informatorii. Atunci cand recruta pe cineva, incepea prin a-i servi potentialului informator texte patriotice. Era prima abordare. Persoana era convinsa ca trebuie sa lucreze pentru Romania, ca face un lucru bun pentru tara, ii zgandareau deci sentimentele patriotice. Cei mai multi acceptau si nu era nevoie sa se treaca la pasul doi, adica la stimularea materiala. Cand spun stimulare materiala nu ma refer neaparat la bani, desi unii informatori erau platiti, ci la anumite avantaje pe care le putea avea: puteau sa se mute intr-o slujba mai buna, puteau sa se mute intr-un apartament mai spatios, sa se transfere la Bucuresti, lucruri de genul asta. Atunci cand nota informativa era de o valoare deosebita si Securitatea cadea pe spate cand o vedea, informatorul primea si o suma de bani, 300-400 de lei. Securitatea decidea in functie de valoarea notei informative. Le mai ofereau chestii marunte. De exemplu, posibilitatea de a face cumparaturi la magazinul diplomatilor, la shop, adica ii lasau sa-si cumpere o sticla de whisky sau mai ofereau cate un cadou. Cunosc o informatoare care a facut totul din dragoste pentru munca de informator. Cand l-am intrebat pe ofiter ce i-au dat, material vorbind, mi-a raspuns ca i-au dat un "rahat", adica i-au facut un cadou de ziua ei si au lasat-o o data sa faca cumparaturi la magazinul diplomatilor, unde era nevoie de aprobare speciala. Raspunsul lui mi-a aratat ca, in fond, informatorul era dispretuit. Totul era in functie profilul psihologic al informatorului, pentru ca la recrutare i se facea si profilul psihologic. Mai exista recrutarea pe baza compromitatoare, prin santaj. O colega de studentie lasata insarcinata, probleme cu alcoolul, lucruri de genul asta. Sau si mai mult, ii puneau 50 de dolari in geanta la restaurant, intra Militia si gasea valuta, ceea ce era ilegal pe vremea lui Ceausescu. In Romania erau foarte multe restrictii. Nu era o problema sa compromiti pe cineva. Dar Securitatea nu avea incredere in informatorii recrutati prin santaj, era foarte atenta cu acestia. Cum spuneam, informatorii Securitatii erau recompensati ca tarfele, dupa prestatie si valoare.
Dar Securitatea te putea lasa si in pace daca nu te lasai recrutat ...
In ultimile doua decenii te lasau in pace, dar e adevarat ca iti faceau anumite sicane. Sau puteau sa-ti faca. Nu avansai in serviciu, nu plecai in strainatate, dar nu te executa nimeni in piata publica.
Cat de important este ca persoanele care au colaborat cu Securitatea sa iasa din zona decizionala, Guvern, Parlament, Administratie publica la varf sau din alte domenii care necesita un statut ireprosabil?
Exista o regula nescrisa, care spune ca in momentul in care o societate trece de la totalitarism la democratie, are obligatia sa procedeze la asa numita "justitie de tranzitie" care inseamna deschiderea arhivelor regimului totalitar pentru a afla adevarul despre ceea ce s-a intamplat in anii comunismului si Legea lustratiei pentru a-i bloca pe cei care au coordonat regimul de teroare sa acceada, pe o perioada limitata, la demnitati, la functii publice. Asta inseamna justitia de tranzitie care, de obicei, nu duce la fenomene dramatice cum ar fi trimiterea in inchisoare, desi multi dintre cei care au sustinut sistemul totalitar o merita. Noi nu am reusit sa facem aceasta justitie de tranzitie nici acum, cand se apropie sfarsitul tranzitiei fiindca avem toate institutiile democratice infiintate si cele mai multe functioneaza. Este obligatoriu s-o facem, totusi, pentru ca este vorba de un principiu moral, este obligatoriu ca aceia care au colaborat sa nu mai participe la decizia publica pe o perioada limitata, ci sa lase societatea sa se regenereze.

---

Despre autor: