Ce n-a remarcat sau nu a indraznit sa fie primul care observa asta nici unul dintre istoricii si comentatorii picturii romanesti e saracia lucie din asa-numitele ""naturi moarte"" sau ""naturi statice"".
In epocile de inflorire ale acestui gen, in Tarile de Jos, dar si in Franta, in Germania si in alte tari din vestul Europei, artistii infatisau pe panza belsuguri. Si mai tarziu, in veacul al XX-lea, in naturile statice ale Occidentului, inventarul era unul al bogatiei, al rasfatului pentru simturi. Numai la noi artistii s-au resimtit de pauperitatea lumii in care cei mai multi traiau si au pictat saracii: o sticla cu vin, un coltuc de paine, o carte, o scrumbie, un mar, un ulcior. Esteticienii ma vor blama, fiindca par a nu tine cont de calitatea solutiei artistice, de maiestrie, de originalitatea metodei, desi, ca sa fii inovator, sa pictezi ca un zeu si sa compui perfect o imagine, o poti face foarte bine si imperechind niste lucruri simbolizand bunastarea si rafinamentul, nu numai derizoriul si calicia.
De la o vreme, interesandu-ma de temele picturii din secolul al XIX-lea, care pana nu de mult erau tratate cu suficienta, cu acea suficienta pe care o reclama conceptul ""existenta burgheza"", mi-am dat seama ca arta romaneasca e foarte stramtorata la teme. Artistii nostri n-au pictat vederi din centrul orasului, ci numai din cartiere si marginimi. Ca si cum traiul mai bun din centru le-ar fi provocat un sindrom general de respingere. E uimitor cate ""margini de sat"" si ""margini de targ"" s-au pictat si se mai picteaza si azi in Romania, in vreme ce la Paris, bunaoara, atat autohtonii, cat si strainii exceleaza in imagini din buricul metropolei si din zonele cele mai circulate. Cititorul ar fi tentat sa spuna: toate astea-s fineturi care-i intereseaza numai pe pictori. In realitate, chestiunea priveste toata societatea. O natura moarta cu un dezmat de cristaluri, de argintarii, de vanat, fructe si delicatesuri culinare, de covoare si catifele n-ar gasi clienti, deoarece noii colectionari isi subordoneaza trairile la traditie, la o practica devenita regula. Natura statica semnata romaneste continua sa fie portretul anacronic al unei vieti ""sarace, dar cinstite"": scrumbia, bucata de pita, sticla cu vin prost golita la betia de ieri, borcanul sau oala de lut unde se tin pensulele, inventarul de zi
cu zi al unei vietuiri de calic. Obiectele din jur s-au inmultit, definesc altfel decat la inceputul veacului al XX-lea existenta si au o incarcatura simbolica suficient de generoasa ca sa fie stranse cu simtire si gustul parabolei intr-o compozitie, totusi, pictorul roman continua sa-si iubeasca saracia si nevoile, si neamul. Si oranduieste pe panzele lui, de e tanar, de-i batran, aceleasi insemne ale unei lumi inchise, care refuza deschiderea spre visare. Tot scrumbii uscate, tot resturi de la betia din seara trecuta, tot ulcioare cu pensule ingalatea€¦