ReportajAcasa la Nicolae Grigorescu

Ma intreb daca, traind in zilele noastre, Ggrigorescu si-ar fi ales tot Campina pentru a-si petrece ultimii ani ai vietii? Orasul patriarhal, din vremea lui a disparut. Nu mai e nici macar orasul pe care l-am vizitat cu niste ani in urma, cand casa pictorului se afla aproape de intrarea in oras. Acum locuinta in care s-a refugiat Grigorescu, in anul 1904, fugind de tumultul capitalei, se afla tot la locul ei, numai ca strada a devenit laterala, intr-un oras modern, cu multe blocuri si vile elegante, demonstrand opulenta catorva proprietari, si cu un numar urias de automobile parcate, unul langa altul, de-a lungul bulevardului principal, pe care, de altfel, se circula destul de greu.
Resedinta lui Nicolae Grigorescu, construita chiar dupa planurile artistului, a ramas insa la fel de incantatoare. Aspectul ei de casa autentic romaneasca, gradina primitoare, copacii umbrosi, exuberanta florilor din balcoane nu s-a schimbat, fata de vremea cand pictorul s-a mutat in ea. Pictorul suferea de glaucom si vederea ii era slabita. Totusi interveneau si perioade de remisiune a bolii, iar lumina care navalea stralucitoare prin fereastra mare a atelierului, indreptata spre nord, il chema la lucru. Prin geam se vedea gradina unde pastea cuminte "Ghiocel", boul pe care il cumparase maestrul pentru a-i servi drept model. Lucrarile din acei trei ani petrecuti la Campina, si chiar de ceva timp mai inainte, au fost numite din "perioada alba". Incetosata privirea lui facea ca insesi peisajele sa capete o anumita nebulozitate poetica (...) uneori asemanatoare campiilor noastre dunarene, estompate intr-un colbuit amurg de vara . (Barbu Brezianu)
Din pacate, in timpul primului razboi mondial, si germanilor le-a placut casa si aici si-au stabilit cartierul general. Catre sfarsitul razboiului, un incendiu a distrus cladirea. O parte din obiecte, mai ales cele de la parter, au putut fi salvate. Casa a fost reconstituita intre anii 1954-1955, muzeul deschizandu-se doi ani mai tarziu. Reconstructia s-a facut sub directa indrumare a fiului artistului, Gheorghe Grigorescu, el insusi ceramist de valoare. De mare ajutor au fost fotografiile din timpul vietii maestrului. Mai tarziu, parca veghind casa, in gradina s-a adaugat o statuie a pictorului, sculptata de Ioan Vlad.
Odaile contin obiecte ce au apartinut marelui artist, tablouri pe care le pastra pentru el, piese de mobilier, unele autohtone, altele aduse din strainatate, picturi reprezentative, imprumutate din colectiile Muzeului de Arta din Ploiesti sau chiar de la Muzeul National de Arta al Romaniei. Dar si acesta a imprumutat cateva lucrari ale Casei Memoriale, care sunt asteptate sa fie inapoiate cat mai curand. Fiecare sala are cate un pliant cu explicatii lamuritoare, citate din scriitori sau critici de arta, fotografii infatisand aspectul original al odaii, portrete sau instantanee fotografice, realizate de Grigorescu. Astfel il putem vedea pe artist la diferite varste, chipuri de prieteni, cum este de exemplu, fotografia care ii cuprinde pe Vlahuta, Caragiale si Delavrancea. Ghizii iti ofera cu bunavointa explicatii detaliate, iar doamna Ecaterina Radu, sefa de sectie a muzeului, este o gazda pe cat de primitoare, pe atat de buna cunoscatoare a vietii si operei lui Nicolae Grigorescu, cat si a Istoriei Artei in general.
Cand intri in vestibul, privirea iti este atrasa de o panoplie cu arme orientale, cumparate de artist in bazarul din Constantinopole. Din multele sale calatorii, mereu se intorcea cu obiecte care sa-i bucure ochiul. De altfel, aceeasi panoplie e zugravita intr-unul din tablourile de la intrare, caci pictorului ii placea sa reproduca pe panza interioarele locuintei, ceea ce a ajutat de asemenea la reconstituirea casei. Biograful sau, scriitorul Alexandru Vlahuta, consemna: "Viata lui Grigorescu o povestesc operele lui. O viata simpla, tacuta, ordonata, puternica, inchinata toata artei lui."
Multe portrete pictate, dar nenumite de autor, au putut fi recunoscute dupa fotografii. Iata un "Portret de fata", este sora artistului. "Portretul unei femei" este Maria Dancu. Cu ea nu a fost casatorit niciodata, dar au stat impreuna ani multi, pana la moartea pictorului. In schimb el si-a recunoscut fiul, care a capatat numele de Gheorghe Grigorescu. Doua portrete in maniera fotografica, asemanatoare celor pictate de Aman, sunt medicul care l-a ingrijit si sotia acestuia. Este o deosebire izbitoare intre aceste doua picturi si tulburatorul autoportret al pictorului, la varsta de 3O ani, cand avea deja experienta dobandita in atelierele maestrilor francezi. A plecat la Paris, ajutat de Kogalniceanu, dupa multe petitii si audiente pe la diferite alte autoritati nepasatoare. Mereu avea sa se planga de anii pierduti, cand nu i s-a acordat o bursa de studii, ani in care ar fi putut crea opera memorabile, ce ar fi imbogatit patrimoniul artei romanesti.
Vizita in Casa Memoriala te face sa nu mai stii unde sa-ti opresti mai intai ochii admirativi. Poate asupra superbelor "Care cu boi". Intre acestea, o migaloasa miniatura cu aceeasi tema, miniatura pe cat de mica, pe atat de fermecatoare. Dar te vor atrage si chipurile frumoaselor tarancute, tesand, zambind sau meditand, o alta tema predilecta a maestrului. Faptul ca a studiat la Barbizon, in Franta, nu l-a impiedicat sa adapteze tehnica "plein-airismului", care anunta "impresionismul", la realitatea romaneasca.
Dintr-o rama mica, te priveste cu ochi blanzi, usor adormiti, "Ghiocel"; dar, dintr-un tablou impresionant, te urmareste privirea vigilenta a "Paznicului de la Chailly". Intr-o alta odaie intalnim tinuta mandra a "Dorobantului". Aici nu mai aflam receptiile elegante, petrecerile cu lautari ale lumii bune, asa cum le gasim zugravite in atelierul lui Aman. Atentia lui Grigorescu s-a indreptat mai ales asupra oamenilor simpli, cum i-a intalnit in satul Pitaru, unde s-a nascut in anul 1838. O anecdota, povestita, cred, tot de Vlahuta, relateaza, cu privire la "Atacul de la Smardan" (o versiune redusa se afla si in Casa Memoriala), ca artistul ar fi fost intrebat de ce a pictat numai soldatii si nu si ofiterii? La care Grigorescu ar fi raspuns ca ofiterii erau in fata si iesisera din rama. De fapt el, "ca pictor de front", ii imortalizase tot pe taranii lui, care schimbasera coarnele plugului cu armele, pentru a dobandi independenta tarii. Aceeasi apropiere de oamenii simpli il indemnase sa surprinda si chipurile prizonierilor turci.
Un loc important in muzeu il ocupa si tapiseriile, placandu-i artistului sa le colectioneze. Daca la parter se gaseste un mare "Goblen" produs de faimoasa manufactura organizata de Colbert, pentru Ludovic XIV, tapiserie infatisand o scena probabil din vremea cruciatilor, la etaj vom da de una una egipteana cu frumoase motive florale si zoomorfe. O piesa deosebita o constituie o tapiserie compusa din doua bucati. Jumatate a gasit-o Grigorescu in Franta, cealalta jumatate in Italia. Un atelier din Austria le-a innadit, acum parand una singura.
Partea cea mai interesanta, a Casei Memoriale, ramane tot multimea de tablouri, care nu fac decat sa intareasca spusele lui Henri Focillon: "Prietenia cu artistii francezi nu a reusit sa-l smulga meditatiei romanesti, amintirii doinelor, imaginii intinsei campii dunarene, argintate de pulbere, acestei dulci tari de coline, cu vii si casute acoperite cu sindrila.(...) Arta sa e un cantec de pasare".
In aceeasi casa a murit Grigorescu, in anul 1907, lasand neterminata lucrarea "Intoarcerea de la balci". Sicriul sau a fost dus la mormant pe un car cu boi.
Se leagana in pas agale/ Un mandru car purtat de boi/ Te duc pe ne-nturnata cale/ Si-s albi ca neaua amandoi./ Si-acum cand carul se opreste/
Si plang talangile-n ecou/ Natura parca retraieste/ Cel de pe urma-al tau tablou. (D.Anghel, St.O. Iosif)
Doresc sa inchei reportajul meu cu vorbele lui Nichita Stanescu, intr-un interviu luat de Tudor Vornicu. Cerandu-i-se sa compuna o poezie scurta dar emblematica pentru Romania, Nichita a spus:
Eminescu/ Enescu/ Grigorescu.

---

Despre autor: