Nicolae Manolescu isi retipareste la Editura Corint o selectie din cele sapte volume de Teme publicate intre 1971 si 1988.

Libertatile criticului

Initial aparute, majoritatea, in revista Steaua, ""temele"" alcatuiesc in fapt un jurnal de lecturi, atitudini, reflectii morale si estetice, glose, evocari si eseuri, configurand acel spatiu vital de libertate ludica, asociativa si meditativa, de aleatorism fermecator (si autovindecator totodata) de care Cronicarul are imperioasa nevoie intre doua scufundari in hatisurile maloase ale actualitatii literare. Pauze de respiratie. Libertati nu o data insurgente, de nu chiar sfidatoare, fiindca, sa nu uitam, subiectele picau adesea uluitor, parsiv politic, fie aluziv, fie ostentativ. Mi-aduc aminte cum, in ditamai ""contextul jalonat de lucrarile"" nu mai stiu carui congres PCR, citeam cu jubilatie razbunatoare notatiile criticului despre... Scufita Rosie. Cititi, de pilda, in acest sens, Intrebarea lui Berenger (lupta cu ochii injectati ai Brutei ideologice), elogiul fidelitatii din Reintalnire cu Tudor Vianu sau paginile ""dostoievskiene"" din 1971 despre metafora claustrului si fuga-n America, al caror final rezuma perfect starea intelectualului sub dictatura: ""tragedia de a-si trai viata ca pe o ingusta scena de teatru, fara usi si ferestre, nadajduind zadarnic sa afle o scapare, prin revolta, jertfa, uitare de sine sau moarte. Fiindca vine o clipa cand tuturor le trebuie neaparat o iesire..."".
EVADARE. De altminteri, totul devine aici libertate, refugiu, evadare compensatorie. Sunt aproape 40 de ani de la textul liminar al cartii, unde tanarul autor, stiind prea bine la ce misie se inhamna pe viata (""cronica este acea specie de critica avand toate obligatiile si nici unul dintre drepturile criticii""), accepta regulile jocului: ""criticul fara talent se poate refugia in istoria literara, dar cronicarul seamana cu un actor, silit sa apara pe scena cu toate reflectoarele si privirile atintite asupra-i. Cronicarul e un martir, un sacrificat pentru o himera"".
Scrise cu detasare sau tandra empatie, cu staif pedagogic, dar si cu placere, cu neasteptate rasfaturi, Temele se citesc exact la fel: lectura ca libertate deplin asumata. Ca o viata sub umbrar: ""Umbratilis vita. Cei vechi numeau asa (viata la umbra) timpul destinat meditatiei ori lecturii. Mi-au venit in minte acestea pe cand rasfoiam povestile lui Andersen. Le luasem cu gandul la bucuria inocenta pe care am incercat-o de atatea ori in copilarie. Voiam sa ma simt din nou liber si fericit ca odinioara, cand citeam numai de placere"". Asa trecem nu doar prin Andersen, ci si prin Dostoievski, Gide, Proust, Thomas Mann, Ibsen, Huxley, Henry James, Turgheniev, Hugo (emotionant elogiu al Mizerabililor !), Joyce, Mateiu Caragiale, Sadoveanu, Eco, asa suntem invitati sa reevaluam romanul din perspectiva patternurilor basmului, sa corelam Ciuleandra lui Rebreanu si sadovenianaVenea o moara pe Siret cu Idiotul lui Dostoievski, sa meditam la ""numarul convertitilor in romanul rusesc"", unde problema pacatului si a ispasirii apare ca esentiala s.a.m.d. Poate ca, in ce priveste cronica literara, cronicarul are dreptate: ""cititorul iubeste litera-tura, criticul iubeste critica"". Dar in cazul Temelor lucrurile stau cu siguranta altfel: ele degaja din partea criticului o enorma iubire de literatura in sine, ca viata esentiala. Cum bine spune Andrei Terian in prefata, ""cititorul este cel mai important personaj al acestor eseuri: sangele care ii iriga venele nu e altceva decat cerneala care curge din condeiul criticului"".