Ma-ntorc in Romania, plai de dor, dupa mai bine de patru luni de viata normala. Chiar inainte de a pasi pe binecuvantatul ei pamant ii simt din plin aura: cateva ore bune de stat in vama, intr-un sir nesfarsit de masini. Un ins cu vesta reflectorizanta si burta imi ia 5 RON pentru dezinfectie. E paradoxal, dar platesc. Vine si dezinfectia: masinile trec pe sub un fel de aspersor cu firave jeturi de nu stiu ce substanta. Sub efectul ei, zambetul meu de european mi se sterge, incet, de pe fata. Uit, incetul cu incetul, ce-nseamna viata fara stres, uit si fabuloasele sosele maghiare pe care tocmai am zburat. Scap din vama si ma-ndrept ca un melc spre casa. Deva, Sibiu, Valea Oltului. Peisajul e maret, ce sa zic, avem o tara frumoasa, pacat ca... Mare pacat ca Valea Oltului, de pilda, e complet nemarcata rutier. In sirul de curbe, nu stii care-i banda ta. De altfel, marcajele sunt, pe drumurile noastre, demne de fiii natiunii, Tristan Tzara si Eugen Ionescu: dadaiste si absurde. Nu poti depasi pe teren plat, cat vezi cu ochii, in schimb, daca te iei dupa liniile intrerupte, poti depasi in curbe, pe poduri, spre culmea dealurilor, de mai mare dragul. Pe autostrada Bucuresti-Pitesti am crezut ca avem in fine noroc, dar bucuria noastra n-a durat decat vreo 30 de kilometri. Ultima parte am facut-o cu 40 pe ora, ca sa intram intr-un Bucuresti neluminat aproape la noua noaptea, ca-n vremurile bune. Cam mizerabilist, nu-i asa? Nimic, insa, fata de ceea ce avea sa urmeze dupa sosirea in Capitala. Nici nu despachetasem, in minusculul nostru apartament, cand am avut proasta inspiratie sa-mi ascult mesajele de pe robot. O voce suava de fata mi-a urat, in numele natiunii, bun-sosit: asemenea injuraturi, asemenea revarsare dementa si capie de ura n-am intalnit in viata mea, in care-am auzit si vazut totusi multe. Singurul cuvant citabil din mesajul tinerei (cine-o fi fost) era ""boule"". Total socat, m-am asezat in fotoliu si-am pus mana pe prima revista din teancul adunat intre timp. Am dat de o tableta a unui baiat tanar din Arad, in care scria ca-l enervez. De ce? Fiindca public in Jurnalul National s-apoi imi adun articolele in carti. Asa ceva n-ar trebui sa faca un scriitor, dupa parerea lui. Eminescu si Caragiale, nu ca m-as compara cu ei, n-ar fi trebuit sa scrie in presa, ci sa manance scanduri. De altfel, si ei ii enervau pe destui la vremea lor. Dar socul suprem si adevarata dovada ca sunt din nou in tara tuturor posibilitatilor le-am avut cand am aflat, cu cateva zile dupa declansarea scandalului, ca politiciana la care tineam cel mai tare si-n care aveam cea mai mare incredere, doamna Mona Musca, a fost colaboratoare a Securitatii. De ceilalti nu m-am mirat. Despre Alin Teodorescu auzisem cate ceva chiar de pe vremea lui Ceausescu. Intre timp am aflat lucruri stupefiante despre amici ai mei aflati in functii mari si pentru care-as fi putut baga mana-n foc: si ei au turnat pe vremuri. N-am sa-i deconspir eu, dar sabia, cum se spune, li se afla deasupra capului... Doamna Mona Musca insa e un caz tulburator, care te face sa te-ntrebi daca nu cumva a avut dreptate cel care spunea ca am fi ""un popor de informatori"". Sigur, erau vremuri speciale, distinctia dintre bine si rau, adevar si minciuna fusese relativizata deliberat. Cei ambitiosi nu puteau promova decat printr-un pact cu diavolul pe care-l credeau etern (cine-ar fi crezut ca-n doua decenii aveam sa scapam de el?). Totusi, macar oameni ca Mona Musca ar fi trebuit sa stea deoparte, ca sa mai avem azi in cine crede...
Bine te-am gasit, Romanie! Ti-am gustat painea si sarea, una mai amara ca alta.