La prima incercare a invinge cerul, s-a prabusit. Aripile ei uriase, des-
chise-n zbor, lovisera un
fir de inalta tensiune.

Gimbasani, un loc din inima Baraganului. Un sat in care oamenii inca mai lacrimeaza, pe furis, cand trec pe drum pe langa o barza moarta. Cand au vazut puiul cazand, l-au luat si l-au pus in nisip, incercand sa-l salveze.
BARZA A AVUT NOROC. In prima zi, nici nu putea sa se ridice. Statea ca o closca, la umbra, cu aripile raschirate pe pamant, privindu-te speriata cu un sigur ochi, caci cealalta pleoapa ii era lipita. N-am crezut ca va scapa. Dar a doua zi, s-a inaltat un pic, pe picioarele indoite. Parca statea in genunchi cerand, intr-o suprema sfortare, indurare de la viata.
Manca mormolocii si pestisorii care-i erau adusi, cu o galeata, de la balta. Si hamsie proaspata. Cand vedea mancarea, se apropia, sfioasa dar flamanda, si incepea sa-si vaneze prada, lovind cu ciocul lung peretii ligheanului de plastic.
Cum se lasa intunericul, se protapea langa casa batraneasca, intre flori, si adormea acolo, lipita de zid. Peretele din chirpici, varuit in alb, era o aripa de barza uriasa.
Cand a prins curaj si a inceput sa umble prin curte in voia ei, si-a vazut cuibul. Si ore intregi a patrulat, in dreptul portii, voind sa iasa. Isi desfacea aripile, incercand sa zboare, clampanind si topaind caraghios pe picioarele-i slabanoage. Era devreme... A reusit sa se inalte abia dupa zece zile de refugiu printre rasadurile de varza si florile din gradina. N-a vazut-o nimeni cand a plecat. Dar in cuib aparuse un pui in plus.