Cei care te descurajeaza, cand e sa-ti alegi un drum in viata, sunt mai multi si mai convingatori decat cei care te incurajeaza.

Se socotesc indreptatite sa spuna ""nu"" mai ales persoanele care au marcat un esec in directia pe care vrei s-o incerci. Nu-i mai putin adevarat ca, din perspectiva necazurilor cu care si-au platit reusita, si oamenii care ar putea sa te puna de la inceput pe calea buna, cu sansa de a te duce spre implinire, sunt rezervati si nu-si iau raspunderea unui ""da"" decat daca se deranjeaza sa te cunoasca, daca dintr-un motiv intim, pornind din amintirea unei tinereti chinuite, bantuite de confuzii, iti intind o mana.
Lui Constantin Serban, marele romancier din zilele noastre, mana i-a intins-o un barbat cu numai o mana. Un ciung, care pe deasupra era si fonfait. A fost singurul care, la prima lectura intr-un cenaclu, l-a laudat pe Serban, cu multe argumente simtite, de acolo, din fundul salii, unde-si avea intotdeauna locul, intre batranei, paranoici si naivi, fiind fireste asimilat acestora. Caracuda din primele randuri, care venea la cenaclu doar ca sa-si bata joc de unii si de altii, tragea la sorti pe cine sa-l umple de rahat si pe cine sa-l acopere, nemeritat, bineinteles, cu elogii. Erau baieti bogati si cinici, care se jucau de-a timorarea provincialilor. Serban i-a ghicit din prima zi, si-a dat seama, de cum au inceput sa-i comenteze fragmentul de roman, ca vorbeau de cu totul altceva, decat de textul lui, ca sortii il desemnasera in seara aceea drept provincialul care trebuia batjocorit. Totusi, analiza serioasa a barbatului cu maneca hainei prinsa de umar, ca invalizii de razboi, cu un ac de siguranta, i-a facut mai mult sange rau decat mistoul cinicilor. Ce-l supara foarte tare era o intrebare, care permitea numai un singur raspuns, lipsit de echivoc: De ce, daca-i detesta pe smecherasii din randul intai, si ar fi trebuit sa ia aminte la opiniile judicioase ale ciungului, in sinea sa il respingea si i-ar fi priit orice fel de lauda, fie ea si mincinoasa, a baietilor de bani gata? Raspunsul nu l-a lasat sa doarma pe Constantin Serban nenumarate nopti. Pentru ca pe golanii aceia, tot timpul bine dispusi, in adancul sufletului sau de baraganean frustrat ii admira. Iar in fonfaitul din fundul salii se regasea pe el, omul unei infirmitati poate chiar mai mari, una sufleteasca, pe care la o adica putea s-o ascunda si dupa un timp sa se resemneze cu ea.
Peste ani, Constantin Serban l-a facut pe ciung eroul unui roman despre un invingator care a avut impotriva-i totul. Cand romanul a ajuns in librarii, Serban a dat un interviu intr-un cotidian de mare tiraj, marturisind ca se achita de o datorie de onoare. ""Cand eram mai tanar - a spus Serban in interviu - , era cat pe aci sa merg cu turma cinicilor, care nu lasa nimic in urma, si sa-l ignor pe singurul om care m-a indreptat catre adevar."" Ce nu spunea Serban era ca ciungul murise demult, iar el amanase la infinit momentul in care urma sa-i multumeasca. Nici zece romane
nu-l consolau de faptul ca nu-i vorbise niciodata, cat timp fusese viu si avea nevoie de un multumesc, omule, la toate lucrurile bune pe care le facea. Asa fonfait, ciung
si modest imbracat cum era.