In fiecare seara, dupa ce plecau muncitorii si pe santier ramanea numai paznicul, domnul Popescu dadea un ocol macaralei, ca sa vada unde ar fi putut sa pice contragreutatea.

Domnul Popescu putea sa doarma linistit. Contragreutatea de beton care spanzura la capatul scurt al bratului ar fi cazut si-n noaptea aceea, ca aproape in fiecare noapte, tot peste casa lui Ionescu. Baietii de pe macara primeau de la domnul Popescu zilnic doua sticle cu bere fiecare, daca ii suceau la sfarsitul zilei bratul spre casa lui Ionescu. Dar si Ionescu ii cinstea. Le dadea sanvisuri, iar macaragiii, care nu prea erau de cuvant, se indopau cu sanvisurile lui si lasau la plecare mastodontul exact in pozitia ceruta de instructiuni. Adica in pozitia in care greutatea de beton de zece tone urma sa atarne 12 ore deasupra patului familiei Popescu. Cei doi vecini au facut intampinari la seful de santier, la Primarie si la Directia pentru Protectia Consumatorilor, primind pretutindeni asigurari ca uneori, e drept, se mai rastoarna macaralele, cand sunt furtuni mari, dar ca nici o contragreutate nu s-a desprins. Nici una!
""Ma rog, a facut ca pentru sine doamna cu fata de buldog de la Protectia Consumatorilor, aproape nici una. Si, apoi, de ce veniti la noi? Ce, dumneavoastra consumati macarale?"" Domnul Popescu, deoarece era primul care incepuse sa umble cu protestele scrise, avea un avans si in ce privea spaima. Vecinul Ionescu nu avea treaba cu contragreutatea si probabil c-ar fi ramas bun prieten cu Popescu daca acesta n-ar fi devenit isteric. Cand l-a vazut dand seara de seara tarcoale macaralei si desenand in aer tot felul de scheme, si-a zis c-o fi avand omul o curiozitate pur tehnica. Puteai sa te gandesti, de pilda, ca visase sa se faca macaragiu si nu-l lasasera parintii, ca dupa 30 de ani de contabilitate mai avea nostalgia custii de unde se vedea tot orasul. S-a prins insa de chestie doar cand un mecanic, care discuta aprins cu sticla cu bere in mana la sfarsitul programului, a urcat din nou in cusca si de acolo a facut toate manevrele pe care i le comanda domnul Popescu: ""Nitel mai la stanga! Inca putin! Acum e perfect!"".
Ceva mai tarziu, cand domnul Ionescu s-a uitat contrariat in susul cablului, ca sa priceapa ce putea sa fie perfectiunea, in viziunea panicata a domnului Popescu, a descoperit ca acesta n-avea un caracter frumos, cum crezusera si el, si sotia pana atunci, ci unul infect: paralelipipedul de beton de zece tone atarna fix, dar fix de tot, deasupra marelui lor pat dublu. Toata noaptea, sotii Ionescu au visat acelasi lucru: cum sunt striviti in somn. Si cum, cu ultima strafulgerate de luciditate, inainte de a-si lua zborul spre Rai, il zaresc pe infamul de Popescu band bere cu macaragiii. Dimineata, Ionestii s-au dus cu un plic direct la seful de santier. Si lucrurile s-au rezolvat cum nu se putea mai bine. Macaragiii roteau bratul in sensul acelor de ceasornic cu 20 de grade in fiecare seara. Ceea ce insemna ca, impartind cercul in 18 segmente, inginerul ar fi urmat sa se aleaga, de la cei 18 proprietari infricosati, cu contragreutatea deasupra paturilor, cu 18 plicuri. Poporul roman insa e mai curajos decat cred unii. In ciuda isteriei domnului Popescu si a faptului ca reusise sa aduca si televiziunea, seful de santier n-a primit decat cinci: patru cu bani si al cincilea cu bonuri de masa.