De multe ori, cand vin la redactie, in liftul facut pe vremea lui Stalin, am o senzatie tampita. Se zice ca am avut antecesori celebri. Cica si pe ultima ministreasa a Culturii de pe vremea lui Ceausescu, Suzanica Gadea, o apuca bazdacul in utilajul cu pricina. Habar n-am de unde se tragea anxietatea doamnei, dar la mine exista o explicatie.

Aveam vreo 16 ani, era la inceputul anilor a€™90. Abia aparusera terasele privatizate, ""nonstop"". Una dintre ele era ""Terasa Anda"", zisa si ""La umbrelute"", al carei nume a fost legat ulterior de un scandal cu niste ofiteri SRI care filau ziaristi. Situata pe langa Palatul Telefoanelor, nu mai exista de mult. Atunci insa era foarte frecventata.
""La umbrelute""
Cum o initiativa privata cheama alta, ""La umbrelute"" aparusera si primii pesti cu curve ""la vedere"" din Bucurestiul postcomunist. Intr-o seara, cand ma intorceam cu niste colegi de liceu de la o discoteca (de fapt, rockoteca), am avut onoarea sa-l cunosc pe Kaleya, un tigan mare si gras, care a avut mai tarziu un destin tragic. A fost impuscat in coloana si a ramas paralizat, in timpul unui conflict intre clanul Sadoveanu (caruia ii apartinea) si rivalii din tribul Belgienilor, dar asta-i alta poveste. Probabil se plictisea, fiindca ne-a prezentat noua, unor pustani, fetele, ne-a zis care ""face muie"" si de unde le-a adus: Buzau, Botosani si alte mari orase. Ne-a marturisit si pretul, de centru, 10.000 de lei, adica doua hartii albastre cu Avram Iancu, o suma mare in epoca. Imi ramasese gandul la o tiganca urcata pe toace, cu mini roz, despre care domnul Kaleya afirmase ca e un mare talent pe piata amorului. Era o problema, nu prea aveam bani.
Sticla contra curva
Dupa cateva zile reusisem sa fur de la tatal meu o sticla cu whisky si castigasem la un pariu cu un coleg de liceu o moneda de 5 marci germane. Cu acest mic tezaur m-am dus sa o negociez pe Claudia. Kaleya, ca o casa de schimb respectabila, mi-a spus ca ""primeste doar hartii"", ca nu e mare bautor, dar peste vreo doua ore, daca nu se iveste un client mai de soi, mi-o da pe Claudia in schimbul sticlei. Dupa ceva vreme am trecut iar pe la terasa si am perfectat afacerea. Se ivise un alt obstacol. Pestele nu avea sa-mi puna la dispozitie nici un spatiu: ""Te descurci! O duci unde stii si-n doo ore esti cu ea inapoi, daca nu vrei sa discutam altfel!"". Familia mea, onorabila, nu ma lasa sa vin cu boarfe acasa. Am plecat cu femeia de brat, putin rusinat (ii scria pe frunte ce profesie are), in cautarea unei solutii. Cand treceam pe langa primul bloc de pe Strada Campineanu, mi-a trecut prin cap ceva. Am intrat in scara cladirii vechi si am chemat un lift interbelic.
Vazusem si eu prin filme scene
de amor in lift. Am apasat pe oprire undeva intre etajele unu si doi. Era destul de tarziu, presupuneam ca locatarii nu vor mai avea nevoie sa se transporte la etajele superioare, fiindca erau deja acasa. Am inceput o repriza de amor chinuit, pe la spate, din picioare. Agregatul in care ne aflam paraia din toate incheieturile. In mijlocul trebii s-a auzit un ""trosc"" mai puternic si am ramas fara lumina. N-am mai continuat treaba. Am apasat pe toate butoanele, liftul nu dadea semne de viata. Am stat in intuneric o perioada, timp in care curva gangurea ca o sa ne sufocam sau o sa ne tercium dupa ce cade cabina liftului. Plin de rusine, m-am apucat sa zbier si apoi sa bat in sfertul de usa metalica la care aveam acces. Vreo jumatate de ora nu
s-a intamplat nimic. Apoi, o voce masculina ne-a intrebat ce se petrece. Am zis ca suntem claustrati si ni s-a spus sa asteptam. Auzeam cum sus, deasupra noastra, trebaluieste cineva. Au mai trecut aproape 40 de minute pana cand a venit curentul. Zgomotele de deasupra au incetat si vocea a poruncit sa apasam pe butonul de la etajul unu. Dihania a coborat si ne-am trezit intampinati de o delegatie de mosi si babe in pijamale si capoate. In fata lor statea un nene cu un patent in mana, probabil salvatorul nostru. Cand voiam sa-i multumesc, m-a intrebat hotarat rastit ce cautam noaptea-n lift c-o paparuda. Am scanat in jur, am vazut ca domnisoara Claudia era cu toacele-n mana, desculta, deci putea sa fuga. Am impins-o nitel in fata si am spus inocent ca mergeam la ""familia Enescu, de la 5"". Raspunsul ca nu exista Enescu la 5 a venit cand deja fugeam pe scari. Am mai urlat din goana ""nici Popescu?!"" si am zbughit-o pe poarta. Kaleya nu s-a suparat prea tare ca am intarziat, dar de la acest episod mi-e cam teama de lifturile vechi.