Nu se poate sa ajungi pe Valea Oltului si sa nu treci, macar in fuga, pe la Horezu. Adica se poate daca n-ai pic de stiinta si ignoranta este unul dintre punctele tale forte.
Duminica dimineata, la cateva ore dupa rasaritul soarelui, Victor ne da
Nu se poate sa ajungi pe Valea Oltului si sa nu treci, macar in fuga, pe la Horezu. Adica se poate daca n-ai pic de stiinta si ignoranta este unul dintre punctele tale forte. Duminica dimineata, la cateva ore dupa rasaritul soarelui, Victor ne da trezirea. Sunt curioasa de cate ori s-a impiedicat in zilele de Caravana, pentru ca trezirea de dimineata revenise in sarcina lui. Adunati toti patru la micul dejun - Iulia, Diana, Victor si eu - incercam sa creionam un plan ""de lupta"" pentru ziua respectiva. Ni se alatura si Nichi, Ruxandra si Catalin. Se anunta o misiune grea. Aveam nevoie de forte. De la Horezu ne propusesem sa o luam pe urmele printului Charles al Marii Britanii, care a vizitat regiunea anul trecut in luna iunie. O VIZITA PRIVATA. Ne intelegem sa pastram o oarecare retinere fata de acest subiect. Stim ca printul de Wales calatoreste regulat in Romania si de fiecare data prefera sa se bucure de plaiurile noastre mioritice fara sa fie deranjat de autoritati si nici macar de presa. Nu vrem sa suparam pe nimeni, asa ca plecam la drum cu toate amanuntele puse la punct. Ajungem la Horezu, capitala olaritului din Romania. Nu mai fusesem aici de cel putin zece ani. Ne oprim direct la casa familiei Palosi, unde printul de Wales s-a semnat, anul trecut, pe o farfurie de ceramica abia modelata. Mesterul nu era acolo, iar femeia pe care am gasit-o in expozitia cu vanzare ne-a rugat sa revenim a doua zi. N-am plecat insa cu mana goala. Ruxandra si-a cumparat cel mai rosu felinar pe care l-am vazut vreodata si, pret de vreo cinci minute, nu ne-a vorbit decat despre utilitatea micutului obiect in holul ei de-acasa, de la Bucuresti. SATUL OLARILOR. Mahniti ca nu am putut sta de vorba cu mesterul Palosi, ne-am indreptat incet spre satul Olari, centrul de ceramica al Horezului, caruia oamenii locului ii spun ""Strada Olari"", desi se afla la circa patru-cinci kilometri de oras. Am ajuns cam greu, pentru ca nimeni nu reusea sa inteleaga indicatiile localnicilor. Deh, aveam si noi o scuza - eram cam obositi. In sat, nici tipenie de om. Dar pe aproape fiecare casa erau atarnate oale si ulcele, platouri, cani dacice, figurine. Frumos aranjate pe garduri, pe zidurile caselor, chiar si in copaci. Batem la cateva porti, dar nu ne deschide nimeni. ""Or fi in padure, ca doar e duminica"", ne gandim noi. Cativa metri mai sus, pe culmea dealului, o femeie ne raspunde la poarta. Este Maria Iorga, sotia lui Gheorghe. Ne pofteste in curte si de aici in atelierul mesterului. Mai multe farfurii - sa tot fi fost vreo 200 - erau aliniate pe cateva scanduri. Jos, pe podea, roata olarului incremenita. In cateva boluri de lut, multe amestecuri colorate. ""Vopselele sunt pamanturi. Albastrul il obtinem din cobalt, albul din caulin, negrul din pamantul negru-maro caruia noi ii spunem «piper», rosul din pamant rosa€™, iar verdele din arama arsa in foc amestecata cu putin caolin"", ne sopteste doamna Maria, pictorita familiei. In timp ce mesterul se lasa asteptat, noi ascultam cuminti povestile doamnei. ""Am avut expozitii in toata lumea. Si la Washington, si la Praga, si in Suedia, si in Germania, si in Romania. Si nu numai romanii ne cauta, ci si strainii."" Doamna Maria este mandra de succesul familiei sale. Caci si copiii ei, ""desi lucreaza la oras"", se intorc din cand in cand la roata tatalui pentru a mesteri cateva farfurii. Nepotul Mariei, un pusti de sapte ani, era, poate, cel mai norocos din familie. El a fost vizitat chiar de regele Mihai. ""A venit imediat dupa eclipsa. La noi nu era nimeni acasa, doar ala micua€™. Cand l-a vazut pe rege, s-a pus la roata si a invartit cateva farfurii"", povesteste Maria. CINCI MINUTE. Apare si olarul-sef, la momentul oportun. Se uita la noi cu subinteles, isi ia sortul dintr-un cui, si-l leaga iute la spate si se asaza la roata. Singurul gand care ne-a trecut atunci prin cap a fost ca l-am deranjat. Dar, pentru ca nu ne spune nimic, continuam sa ne uitam insistent la mainile lui care incing o hora pe o minge de lut. Mesterul o freamata cateva minute bune si nu-si desprinde ochii de la ea. Pregatirea cocolosului de lut este cea mai importanta etapa din creatia olarului, mai ales ca pamantul de un anumit soi adus din satul Romani trebuie, in prealabil, udat periodic, apoi pus in malaxor si de-abia atunci e gata de transformat. Dar farfuria in sine se face imediat. In cinci minute e gata. Cel mult. ""Doar nu stai sa dormi langa roata"", spune sugubat tanti Maria, in timp ce mesterul nostru manuieste un fel de pieptene mai putin dintos pe suprafata lucioasa a farfuriei turnate in fix doua minute si jumatate. Imi aduc aminte de nea Victor Beregata, un olar batran din comuna Maldaresti vizavi de Olari, pe care il intalnisem cu o zi inainte. Avea o dexteritate de invidiat. Dovedea un cocolos de lut cam de 700 de grame intr-o clipa. Il batea bine de cateva ori, il trantea pe roata si, cat ai zice peste, gata o ditamai vaza. Apoi, cu o gaita cu varful ascutit sau cu o pana de gasca ne-a pictat in doi timpi si trei miscari un cocos pe o farfurie deja uscata. Vazandu-ne muti de uimire, a mai desenat si un sarpe, de data asta pe un fel de cana cu buze mari. ""Ce bine e sa ai un asa talent"", ma gandesc. Orase infratite
SPOR. Cat e ziua de mare, horezenii isi imbie turistii
Despre autor:
