In putinele imagini tv venind din Rusia, apar emblematic si statui ale lui Lenin cu
un brat ridicat energic
spre inainte.

Un turist rus mi-a spus ca la el in oras statuia indica acum drumul spre gara. Prin anii 1980, a aparut intr-o revista nemteasca imaginea unui tanar pletos, fotografiat in Bulgaria langa un monument al lui Lenin. Bolsevicul de bronz tintea cu bratul drept undeva, spre cer si in infinit, in vreme ce neamtul facea smechereste un semn cu un deget in cealalta directie. Eroii comunismului, cand ajungeau pe socluri, nu mai stiau cum sa-si tina mainile. Pentru atitudinile profetice, doua maini erau prea multe. Cu una ii ziceai poporului cam pe unde vine viitorul, dar pe cealalta unde sa o tii, in buzunar, la curea, la spate, ca sa creada mujicul ca ai ceva de ascuns?
Intr-unul din subsolurile Casei Scanteii am dat in luna martie, 1990, peste o puzderie de Lenini si Stalini de ipsos. Depozitul nu mai avea becuri. La lumina firava a brichetelor si la fulgerul blitzului spectacolul aducea a halucinatie. Numai ca, inghesuite la intuneric, statuile nu mai aratau cu mainile in aceeasi directie, ci raschirat, fiecare cum se nimerise in gloata. Puteai sa crezi ca Leninii si Stalinii se certau si fiecare o tinea pe a lui: Incolo e viitorul! Ba incolo! Ba nu! Ba da! O anecdota auzita de curand incepe cu intrebarea: Cand rade Dumnezeu cel mai tare! Iar raspunsul e: Cand ii aude pe oameni facandu-si planuri de viitor. La un talk-show televizat, unul din invitati s-a apucat sa delireze optimist despre viitorul Uniunii Europene, moment in care ceilalti participanti la dezbatere s-au uitat jenati unii la altii. In cei saisprezece ani de brambureala democratica, era pentru prima oara cand auzeam pe cineva pomenind de viitor. Ar trebui sa precizez: vorbind cu gravitate. Daca n-o fac, e pentru ca despre viitor nu se mai vorbeste in nici un fel. E un subiect care nu te indeamna nici la gluma. In casa spanzuratului, nimeni nu aminteste de franghie. Cuvantul are o mistica. Nu e cuminte sa starnesti nenumitul, oricat de abordabil parea acesta pana nu de mult. In cele cateva deceniii de zacere in dedesubturile Casei Scanteii, Leninii si Stalinii achizitionati de stat din expozitiile de dupa razboi sau adunati din comenzi oficiale se ramolisera. Pe sepci si pe umeri praful se stratificase gros astfel ca pareau sa poarte caciuli de husari. Momaile acelea nu erau ridicole, ci inspaimantatoare, intrucat pareau sa vina dintr-un trecut bantuit de malformati. Si chiar asa si era.
Totusi, chiar sa se fi stins cu totul in noi nevoia unei directii, a unui liman, a unui viitor? Daca nu luminos, macar conturat, cu o identitate.