Undeva, in Bucurestiul anilor 1990, s-a intamplat ca un subofiter de la ""Interpol"" sa impuste mortal un om. Scena s-a petrecut intr-o carciuma, unde ""pistolarul"" facea, in afara programului, pe flacaul de veghe, iar victima pe clientul casei.

Eram procuror criminalist atunci si dosarul a ajuns la mine dupa circa un an. Politistul, altfel un tip in regula, se misca inca liber si inarmat, iar cartusele nici nu fusesera scoase din peretii locantei. Descins la fata locului pentru cercetare si reconstituire, l-am cunoscut pe patronul stabilimentului. Un ins rotofei si cam impleticit la vorba. Clasicul carciumar, amic de nevoie al militiei populare si prieten statornic, cu vocatie dobandita al sporovaielii bahice. Umil cu ""organele"" si impertinent cu ""civilii"". Dincolo de observatiile mele extraprofesionale, l-am simtit marcat de tragedia ce-i indoliase localul si-i stricase oarecum vadul comercial. S-a comportat ireprosabil pe timpul anchetei si mi-am zis ca omul acesta va purta vesnic in suflet spaima acelei nenorociri. I-am urmarit de la distanta evolutia si nu m-a mirat deloc concubinajul sau public si oficial cu lumea fotbalistica. Caci, de regula, in cea mai mare parte, viata fotbalistului se consuma intre stadion si restaurant. Iar constant-mahmurii meseni nu sunt altceva decat veritabile sindicate de spritangii veseli si ratangii. Cand am auzit ca individul a alicit un tanar aflat la scalda, mi-am zis ca e o greseala. Un accident. Din nefericire, n-a fost si ""tinta vie"" a sfarsit pe patul spitalului, cu creierul gaurit de alicele mortii.
M-am gandit adesea zilele acestea la asasin, acum buhait si confuz, si nu stiu ce sa cred. Sa-l fi incoltit blestemul crimei gazduite involuntar in localul de odinioara ori sa-l fi prins dindarat destinul deja anuntat de arma de foc manuita altadata de subofiterul simbrias? Un prea ascutit simt al proprietatii private, incaputa pe mana lui printr-o concesiune dubioasa? Uneori, soarta ne pune in fata propriul nostru viitor, in secvente ce nu ne privesc direct si tocmai de aceeea nu le pricepem. Superficiali si grabiti, nu suntem in stare sa ne ghicim destinul nici in semnele premonitorii ce ni se arata in vis si nici in crampeiele de realitate cu valoare de presimtire.
Dupa ce ministresa de la Justitie si-a exprimat tele-neincrederea in... Justitia romana, tatal Larisei, fetita omorata bestial in octombrie 2005 de un adolescent dezaxat, de vreo 17 ani (varsta Revolutiei, nu-i asa?), s-a sinucis. (Se adevereste inca o data valabilitatea sfatului brutal dat de Traian Ungureanu: ""Nu faceti copii in preajma revolutiei decat daca sunteti siguri pe mersul ei"".) Din latul spanzuratoarei improvizate intre strungurile din hala ieseana, indureratul parinte si-a strigat si el neincrederea in Justitie. (Un lant morbid duhnind a predestinare, de vreme ce un taximetrist, banuit de omorarea micutei, si-a pus capat zilelor in urma cu cateva luni, nemaiputand suporta oprobriul public. Suspiciunea asta labartata mediatic l-a coplesit, caci neincrederea celor din jur ucide si ea, suicidul nefiind decat descotorosirea de-o viata prisoselnica.)
Daca pana deunazi sperase la un verdict judiciar drept si dur, cuvintele macoveiste l-au indemnat, probabil, pe Constantin Chelaru sa nu mai creada in lapidarea penala a odiosului criminal. In infinitul destructurarii umane incap de-a valma ucigasi si sinucigasi, desi cu primii Biserica e mai concesiva si tolereaza, la despartirea de cele lumesti, slujba religioasa. Ultimilor le este refuzata si aceasta favoare, din motive pentru care Dumnezeu ar trebui sa se caineze. Tocmai de aceea micutei Larisa nu-i va fi permis sa se intalneasca, in ceruri, cu iubitorul ei tata, sinucis din neincredere in dreptatea semenilor sai. Si caruia, iata, i se pregateste si dincolo o alta cumplita nedreptate.