Un om care nu-si stapaneste nervii e ca o masina ramasa fara frane, pericol mortal pentru el insusi si pentru cei din preajma. Cred ca am citit asta intr-o carte a unui scriitor rus. Ce m-a ingrozit la gestul fotbalistului Zidane a fost perfecta stapanire de sine. A lovit cu capul, intorcandu-se calm, cu privirea fixa pe adversar, cu un zambet care s-a dovedit ranjet.

Zidane si-a izbit cu ura nu numai adversarul direct, ci a lovit spiritul olimpic al confruntarii sportive mondiale. Presa straina a speculat amanuntul ca fotbalistul francez e de religie musulmana, iar italianul (cruciat) l-a numit terorist. Chiar daca asa stau lucrurile, raportul logic nu se schimba. Lovitura de cap in pieptul adversarului m-a ingrozit, asa cum m-a ingrozit gestul pilotilor arabi, intrand cu avioanele Boeing in turnurile Gemene din New York. Unul era fiu de avocati. Era tanar, scolit, stia limbi straine.
Daca Zidane ar fi fost nervos, daca iesea dintr-o busculada cu pumni si suturi as fi inteles poate. Si zeii sunt uneori oameni. Ma inspaimanta insa calmul cu care a lovit Zidane, constient ca-si anuleaza gloria meritata in ultima secunda a celei mai frumoase si emotionante competitii fotbalistice mondiale.
Am stat, ca toti iubitorii de pe planeta ai acestui sport, cu ochii lipiti de micul ecran. N-am pierdut un meci. Finala m-a gasit in fratie cu televizorul. O singura clipa m-am gandit daca nu este ridicola aceasta poveste care naste uriase pasiuni, a jocului cu basica pe iarba. Nemtii au montat ingenios in cer o camera mobila pentru finala. Ea comprima totul la imaginea dreptunghiulara a unei paturi pe postavul careia, de culoare verde, alergau niste furnici umane. Detaliul, apropierea, m-au reinfierbantat. Pariasem pe Zidane. Nu tineam cu echipa Frantei, ci cu Zidane. Intr-o lume in care fotbalul a incaput pe mana carnatarilor, Zidane parea unul care doneaza noblete acestui sport. Pe Zidane l-am votat, inainte de termen, cel mai bun jucator al Campionatului Mondial, imediat dupa executia de bijuterie, magica si riscanta, a loviturii de la 11 metri. Actul lui sinucigas m-a lovit in moalele capului. Mi-am reamintit brusc surpriza transformarii, intr-un film prost, a eroului ingenuu si Fat-Frumos, in bestie. Tanarului care plimba romantic o fata in parc i-au crescut brusc colti de fiara. Scena - filmul este, repet, de duzina - se incheia cu macelarirea salbatica a fetei.
Inteleg ca s-au facut speculatii religioase. Cruciatul Materozzi impotriva musulmanului Zidane. Un razboi dureros de vorbe. Eu cred ca in cer exista un singur Dumnezeu. El se poate chema Allah, Dumnezeu sau in oricare alt fel. Pe stadion, fotbalistii se injura uneori. De mama, de sora, de strabunici. Isi dau coate discret sau vizibil in dinti. Dar in momentul in care se afla aceasta competitie mondiala, mobilizand splendoarea spiritului intrecerii, un profesionist de talia lui Zidane nu-si putea pierde cumpatul. E tot ce ma ingrozeste. Zidane a atacat calm, asezat, metodic. Zidane s-a intors ca o felina, si-a pandit adversarul si a lovit. Zidane s-a sinucis constient cu o grenada lipita de frunte, aducand intr-o Germanie care a organizat impecabil Campionatul Mondial un act barbar. Un act terorist. Simbolic, in clipa de varf a celei mai mediatizate competitii sportive din lume, daca speculatiile religioase se adeveresc, Gemenii s-au mai prabusit o data. Sa dea Dumnezeu sa ma insel. Sa dea Dumnezeu ca Zidane sa fi fost masina fara frane, cu nervii la pamant. Oricum, pentru mine, marele fotbalist pe care l-am iubit e mort.