Peste 2.000 de cetateni ai elitei bucurestene s-au imbracat cu ce aveau mai bun, s-au urcat in automobilele cu sau fara sofer personal si s-au lasat pipaiti cu entuziasm la poarta pentru a nu lipsi de pe ravnita pajiste a ambasadorului american la Bucuresti.
S-a intamplat asta de Ziua Americii. Cetatenii mai sus pomeniti nu s-au ostenit pe caldurile cele mari, lasandu-si balta toate interesele (vorba lui Toparceanu) pentru hamburgerii din farfuriile de plastic, farfuriile de portelan riscand sa fie sterpelite de unii inalti oaspeti, hoti de gaini inainte de 1989. Au tinut sa fie pe pajiste pentru a fi vazuti. Nu ma mira.
De o suta si ceva de ani, de cand tara asta a facut ochi, spectacolul elitei bucurestene, dand buzna sa se izmeneasca la ambasada Licuriciului cel Mare, e mereu acelasi. Doar locurile datului in stamba s-au schimbat pe rand.
In 1935, elita se imbulzea la receptiile oferite de Ambasada Frantei. In 1942, la cele oferite de Ambasada Germaniei. In 1950, la receptiile convocate de Ambasada URSS. Peste 50 de ani, elita bucuresteana se va gramadi, nu-i exclus, la receptia oferita de Ambasada Chinei. Sau a Rusiei. Depinde, ca si in trecut, ca si in prezent, de cine va fi Marele Licurici al lumii. Tara mica! Printre cei fericiti ca pot tine in maini o farfurie de plastic americana s-a numarat si seful statului, Traian Basescu. Nici asta nu ma mira.
Fericiri asemanatoare, dar cu farfurii de alte provenienta straina, au impartasit, la randul lor, si Carol al II-lea, si Ion Antonescu, si Gheorghiu-Dej. Traian Basescu a avut insa motive sa fie fericit la patrat.
Recentul scandal al retragerii trupelor din Irak i-a dat bravului nostru barbat posibilitatea unui nou si stralucit exercitiu de tors pisicesc la glezna Licuriciului cel Mare.
De cum a lansat Calin Popescu Tariceanu initiativa cu militarii nostri din Irak, domnul presedinte a pus mana pe telefon si s-a apucat sa-l parasca pe Calin Popescu Tariceanu portarului de la Casa Alba mai intai si cameristei lui Bush mai apoi ca vrea sa retraga trupele noastre din Irak. Straduindu-se in acelasi timp sa-si convinga interlocutorii buimaciti, nici acum prea siguri cu cine au vorbit la telefon, ca se lupta din rasputeri sa ramana in Irak, ca el merge pana la capat alaturi de Axa (chestia cu Axa a mai spus-o cineva inainte de a fi incuiat in fisetul cu timbre de la Palatul Regal!), ca e gata sa trimita trupe si in Coreea de Nord daca America descopera ca si acolo ies din oua teroristi.
Efortul intelectual (de a-i fi inteleasa engleza de miriste) si fizic (de a tine telefonul la ureche) n-a ramas fara rasplata.
Potrivit presei cotrocenizate, ambasadorul american a impartit priviri diferite premierului si presedintelui. La premier s-a uitat urat. La presedinte s-a uitat dulce, dulce de tot, mai sa-l manance din ochi, nu alta. Expresie a fericirii consumate dintr-o data, ca pe un toi de whisky, presedintele a tinut si el un discurs prin care si-a reafirmat devotamentul nemarginit fata de Licuriciul cel Mare.
Ambasadorul american l-a scaldat din nou intr-o privire dulce. Ajunsi la domiciliu sau la birouri, membrii elitei bucurestene au comentat indelung cele intamplate pe pajistea de la resedinta ambasadorului american. Toti au conchis ca Traian Basescu si-a intarit pozitia la Casa Alba. Si ca premierul si-a facut-o praf.
In 1950, intorsi la domiciliu sau la birouri, membrii elitei bucurestene comentau in chip asemanator intamplarile de la receptia data de Ambasada Uniunii Sovietice. Toti trageau concluzia ca Gheorghiu-Dej si-a intarit pozitia la Kremlin. Si ca Ana Pauker e pe duca.
Alte masti, aceeasi piesa!