Poetul rus Evgheni Evtusenko este de doua zile la Bucuresti. Motivul? Lansarea volumului sau de poeme ""Mierea tarzie"", inspirata initiativa a editurii CD PRESS. Traducerea excelenta, egaland traducerile lui Lesnea din Esenin, apartine scriitorului Stefan Dimitriu. Traducerea bruta e a Nadiei Brunstein.
S-a intamplat sa-l cunosc pe Evtusenko acum aproape 17 ani, in singura mea vizita la Moscova. Realizam pentru SLAST, revista pe care am condus-o trei ani, un serial de interviuri sub genericul ""Cum infrunta poezia sfarsitul de mileniu?"". Dialogurile, cu poeti importanti ai lumii, conturau deja o carte. Dupa Revolutie am uitat s-o mai public. O voi face probabil in aceasta toamna determinat chiar de Evtusenko.
In acei ani, poezia in Romania inca mai exista. Cu toata cenzura, cu toate chinurile indurate de poet. Cultura in general era un refugiu in care se cuibarea un reziduu vital de libertate. Primul interviu in care puneam problema decesului sensibilitatii intr-o lume abrutizata, tehnologizata, a fost cu Sandu David, presedintele scriitorilor din Israel. David avea si indeletnicirea de a creste langa Tel Aviv, intr-o ferma, gaini. O poeta din Gemania, Charlotte Ueckert, mi-a povestit amuzata ca-si tipareste plachetele de versuri in tiraje de
200-300 de exemplare pe care le daruieste prietenelor. Intr-o noapte, intorcandu-se tarziu dintr-un turneu de afaceri, sotul (un capitalist de succes) i-a spus mirat ca a auzit-o la radio. Tu ai scris chestiile alea? - a intrebat sotul, care afla prima oara ca nevasta-sa e poeta. Azi si in Romania tirajele au coborat in zona ridicolului.
Sa revin la Evtusenko. Am reusit dupa peripetii sa-l intalnesc si sa fiu invitat la el acasa, in vila de lemn situata intr-o padure de pini si mesteceni de langa Moscova. Era deputat si nu mai incapea de treburi. Trebuia sa pice si o televiziune britanica, reporterii de acolo asteptand de o luna interviul. Le-am luat-o inainte si am stat de vorba, pe indelete. Poetul vorbea cu placere. A iesit un interviu excelent. Din pacate, cu toate ciopartirile, sectia de presa n-a fost de acord cu publicarea lui. L-am publicat in primul Supliment de dupa 22 decembrie 1989, dar cine mai avea timp in acele zile de poezie?
La Bucuresti, poetul care si-a vandut cartile in Rusia si in lume in tiraje ametitoare a venit ca un taifun. Intr-o tara in care poezia aproape ca a murit, prezenta poetului Evtusenko a fost electrizanta. La Uniunea Scriitorilor si la Teatrul National a recitat, a soptit, a ras ca un adolescent si a hohotit draceste. Nu s-a suit ca Esenin pe masa, dar n-a lipsit mult s-o faca. A dat autografe, a imbratisat si sarutat femeile. A baut vin si palinca, separat si de-a valma. In casa lor de la Peredelkino am baut si eu cu poetul o sticla de coniac. Eu nu beau, a zis, dar imediat ce mi-a turnat mie si-a umplut si el paharul. In casa erau un ogar si un catel Saint Bernard. I-am intrebat aseara sotia (a patra sau a cincea nevasta) ce-i fac cainii. Mi-a raspuns trista ca au murit. De batranete.
Evtusenko, chiar daca mimeaza vitalitatea, tine in carca niste ani. O ziarista l-a intrebat la Uniunea Scriitorilor daca este fericit. A fost singura intrebare la care n-a stiut sa raspunda. A ramas pe ganduri. In ochii lui albastri, inca vii, isi facea loc o umbra. A vorbit sigur pe el, polemic si tunator despre Stalin si Putin, despre Zidul Berlinului, despre iubire si ura. A cazut - ca toti poetii? - la capitolul fericire.