Gogomaniile cu o larga
trimitere nationala ii fac
pe oamenii intregi la cuget sa se simta deodata vulnerabili, infimi si izolati.

Intr-un cotidian, un titlu intins pe toata latimea paginii a decis ca secolul XX a fost pentru romani ""secolul lui Gica Petrescu"". Lipsa de masura in lauda e mai rea decat critica excesiva. Delirul la superlativ strica tot ceea ce bunul gust, bunul-simt si buna crestere cladesc din greu si in timp. Daca mai era ceva de maculat la memoria interpretului cu repertoriu de pahar au facut-o acum niste condeieri inculti, dar entuziasti, care cred ca la moartea unui longeviv e permis sa scrii orice trasnaie. Gica Petrescu n-a fost un creator, un muzician, ci doar o voce agreabila, pe simtirea unui public larg, dar nu foarte exigent. De altfel, cand e vorba de pahar, nu incape prea multa exigenta. A fost omul unei stari populare de bine si atat. N-a facut epoca, n-are imitatori, nu a impus un stil si n-a trecut niciodata cu glasul si genul dincolo de granitele patriei. E exagerat sa-l numim maestru, deoarece n-a avut discipoli. E o mare eroare sa-l sacralizam ca etalon definitiv de spiritualitate. Dumnezeu sa-l odihneasca pe Gica Petrescu, insa e necuviincios si jignitor, pentru conditia noastra de cetateni cu simtul valorii, sa folosim acelasi dictionar al excelentelor pentru un Brancusi, un Enescu, un Eugen Ionescu si un Coanda, la trecerea dintre vii a unui simpatic solist de taraf. Lipsa de cenzura e un pacat mai mare decat cenzura din dictatura. Oare nimic, dar absolut nimic din ce-a statuat omenirea ca unitati de masura ale calitatii sa nu mai conteze si sa fie Gica Petrescu romanul primordial? Asta sa fie istoria patriei, o oranduire alandala a timpului, in care, dupa secolele lui Cantemir, Brancoveanu si Iorga sa urmeze secolul lui Gica Petrescu? Haideti, oameni buni, sa ne dam cu apa rece pe fata si sa ne trezim din amorteala in care ne cufunda de cincisprezece ani niste deliranti si semidocti, sa reasezam cuvintele mari acolo unde le e locul. Daca n-o facem acum, or sa apara curand alti formatori de opinie, care or sa proclame secolul lui Adi Minune, Mileniul lui Mutu si epoca de aur a Andreei Marin.
Se sting uitati, in mizerie, umiliti de functionari publici si de vecini bogati, marii cantareti de opera, marii carturari ai Universitatii se duc pe drumul fara intoarcere, ignorati si insingurati, inventatori, savanti, istorici, scriitori, arhitecti, ingineri, profesori care au format generatii intregi de romani destoinici, iar noi dam buzna in dictionarele genialitatii, cand un neispravit cu sapte clase primare scutura plasa intr-un meci de campionat corupt.